Cinema-ul românesc la 25 de ani de la Revoluție: Strălucitor peste graniță, puțin iubit acasă

Imediat după Revoluția din ’89, cineaștii români și-au cerut drepturile în stradă. Astfel, în 1990, potrivit unui articol apărut în presa vremii, reprezentanții industriei cinematografice au organizat proteste, prin care își făceau publice cerințele. „După cum am relatat ieri”, scria autorul materialului apărut în România Liberă, „la ora 14 urma să se declanșeze greva foamei, organizată de cineaști. Ceea ce s-a și întâmplat. În Piața Victoriei, însă… aglomerație mare. Și militarii așteptau la rând, de două zile, cu și fără ploaie”.

Astfel, cineaștii au pornit în căutarea unui alt loc pentru protest „și, pe drum, spre Intercontinental, s-au întâlnit cu domnul Sergiu Nicolaescu, care venea din direcție inversă”. Pe pancartele cineaștilor se regăseau mesaje precum „Greva foamei pentru o cinematografie independentă”, „Vrem o cinematografie fără birocrație”, „Spectatorii sprijină independența cinematografiei”, „Să dăm șansa filmului să contribuie la renașterea morală și culturală a României”, „Afară cu securiștii”, „Musafirii și bîtlanii oferă cel mai frumos spectacol când pleacă”, „Avem ochiul format; vedem comuniștii din balcon”, „Nu vrem o restructurare a vechiului comunism – Jos noul comunism”, „Artiștii români nu au nevoie de comisari politici” și „Suntem alături de muncitorii mințiți de FSN”. Greva din 1990 a continuat în fața Ateneului Român din București; erau „puțini, dar hotărâți”.

REACȚIE Ce spune Sorin Grindeanu că a discutat la cina cu ambasadoarea SUA în Grecia: „Când te invită un ambasador, te duci”

09:04

INCIDENT FlyDubai suspendă toate zborurile spre și dinspre Israel, după tentativa de deturnare a zborului FZ 1073. Comandantul înjunghiat de copilot, numit „erou”

08:51

La 25 de ani de la evenimentele din decembrie ’89 și la 24 de ani de la greva din 1990, cinematografia română încă se luptă cu sursele de finanțare și, poate, cu recunoașterea pe plan intern. Generațiile de cineaști s-au schimbat, iar cinematografia română a cunoscut succesul și aprecierea peste graniță.

Cu un Cristian Mungiu care a adus în România, după ’89, marele trofeu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes, mult râvnitul Palme d’Or, primit pentru un film despre avorturile practicate ilegal în perioada comunistă, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, un Cristi Puiu nominalizat la premiile Academiei de Film Europene, cu „Moartea domnului Lăzărescu”, și premiat la numeroase festivaluri, printre care cele de la Cannes, Cottbus, Chicago și Berlin, un Adrian Sitaru, tot reprezentant al „noului val” al cinematografiei române, premiat la Locarno, Palm Springs și Varșovia, și un Corneliu Porumboiu, premiat cu Camera d’Or la festivalul de pe Croazetă, dar și la alte evenimente cinematografice de profil, precum cele de la Copenhaga și Buenos Aires, cinematografia română a căutat drumul prin care filmul să „contribuie la renașterea morală și culturală a României”.

Criticul de film Irina Margareta Nistor, devenită celebră pentru vocea sa în perioada comunistă, când dubla filmele de pe casetele video aduse în țară „pe sub mână”, a declarat pentru MEDIAFAX că cinematografia română, la 25 de ani de la Revoluție, este „strălucită și strălucitoare peste graniță, prea puțin iubită acasă”.

Andrei Ujică, regizorul documentarelor „Videograme dintr-o Revoluție” și „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, afirmă, scurt, dar concis, că „filmul românesc de autor este momentan cel mai pe val din Europa”.

Și regizorul Tudor Giurgiu, câștigător al premiului Academiei de Film Europene pentru cel mai bun scurtmetraj, în 2012, vede cinematografia din România „mai așezată”.

„În 1990, cineaștii au făcut greva foamei cerând independență, autonomie, structuri care să-i reprezinte”, a declarat Giurgiu pentru MEDIAFAX. În 2014, cineaștii au structuri și fonduri, dar „n-avem nicio viziune imediată sau de perspectivă despre cum ar trebui dezvoltată și sprijinită cinematografia română, autorii de film de toate vârstele sau cum pot fi încurajați și stimulați cei care fac business de film în România”, a completat acesta.

Pe de altă parte, regizorul Radu Muntean afirmă că cinematografia română „își revine după val”, fiind într-o „perioadă de reflux”.

„Întrebarea dumneavoastră este de acum istorie”, a declarat pentru MEDIAFAX criticul de film Tudor Caranfil, întrebat fiind cum vede cinematografia din România la 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. „A fost, rând pe rând, dezastru, performanță, miracol și, vai, ce e val ca valul a trecut!”, a spus Tudor Caranfil.

„«Valul» a durat patru-cinci ani, dar înainte de el a fost dezastru. Mă refer la primii ani de după Revoluție, în care cinematografia a fost controlată necontrolat de câțiva dintre cineaștii afirmați sub regimul trecut și în care directorii caselor de filme erau și realizatori și, ceea ce era și mai grav, regizorii propriilor lor filme, și jucători, și arbitri”, a spus Tudor Caranfil.

De asemenea, Tudor Caranfil a spus că, din fericire, acea perioadă s-a încheiat, după 7-8 ani, și s-a revenit asupra unei organizări favorabile creației, inovației și valorii.

„Noul val a adus în joc performanța și valoarea. Performanța a început să domine și a arătat de ceea ce sunt în stare tinerii cinematografiei române. Din fericire, actuala efemeritate a valului, la care mă refeream, nu ne scutește de speranța de a asista la o revenire”, a declarat Caranfil, care susține că, în ultimii 5-6 ani, valoarea filmelor românești a coborât sub ceea ce a fost în momentul în care România a domnit și a dominat cinematografia internațională prin talente ca regizorii Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu și Radu Muntean.

„Să sperăm că vom găsi resurse și forțe s-o luăm de la capăt…”, a concluzionat criticul de film Tudor Caranfil.