Un jurnalist britanic a intrat pentru prima dată în Auschwitz, lagărul în care și-a pierdut o bună parte din familie. Ce a scris la ieșire

Jurnalistul britanic Alex Brummer a publicat recent, în ediția online a cotidianului Daily Mail, un articol emoționant în care descrie experiența vizitei la Auschwitz, acolo unde bunicii lui au murit. Originari din Vylok, vestul Ucrainei, cei doi soți nu au fost însă singurii membri ai familiei lui Brummer care au fost duși în lagăr: una dintre verișoarele jurnalistului, precum și două mătuși ale acestuia au reușit însă să scape cu viață.

„Bunicul și bunica mea, Sandor și Fanya, au murit la Auschwitz, așa că eu nu i-am întâlnit niciodată. Nu am văzut nici măcar o fotografie cu ei (…). Dar mi s-au povestit multe despre viața simplă pe care o duceau înaintre ca întunericul să se aștearnă peste ei”, își începe Brummer povestirea. „Viețile lor ca fermieri erau grele; bunicul meu se trezea înainte să se lumineze pentru a mulge vitele. Dar erau și momente de relaxare în familie. (…) Peste ani și ani, ascultând povestirile celor două mătuși ale mele, ale unui unchi și ale unei verișoare – care, cu toții, în mod miraculos, au supraviețuit lagărului de concentrare -, imaginea lui Sandor mi s-a imprimat în minte. Călătoria la Auschwitz și faptul de a fi atât de aproape de locul unde el și bunica mea și-au dat ultima suflare l-a reînviat pentru câteva clipe prețioase. Asta se petrecea în urmă cu 17 ani, dar săptămâna viitoare voi face din nou acel pelerinaj bântuitor, exact la 70 de ani de la eliberarea celor închiși la Auschwitz-Birkenau, când toate ororile genocidului nazist asupra evreilor a fost dezvăluit întregii lumi”, a mai scris el.

Mai departe, Alex Brummer povestește că tatăl lui a scăpat ca prin minune, după ce a reușit să fugă în Ungaria, iar mai apoi în Marea Britanie, în anul 1939.

VIDEO TRAGEDIE rutieră pe DN 65. Un copil în vârstă de 11 ani a murit, în urma impactului devastator dintre trei autoturisme

18:20

POLITICĂ Ilie Bolojan, întâlnire la Senat cu mai mulți lideri liberali. Pregătesc congresul PNL și stabilesc „favoriții” la conducerea partidului

18:18

„Imediat după război, în 1947, tata – care atunci locuia în Brighton – a primit din senin o telegramă din partea Crucii Roșii din Suedia. În ea scria că la sediul lor se află trei femei tinere cu numele de familie Brummer, care susțin că au rude în Marea Britanie. (…) A fost un moment emoționant și totodată plin de bucurie. Nimeni nu mai auzise nimic de ele, drept urmare se credea că, precum bunicii mei, au murit în camerele de gazare„, își amintește jurnalistul. „Supraviețuirea lot am simțit-o cu toții ca pe mică victorie împotriva cruzimii inumane, care i-a costat viața pe bunicii mei. Dar umbra pe care naziștii au aruncat-o asupra familiei mele nu a pierit niciodată, de aceea simt că este atât de important să merg și să-mi prezint regretele în locul în care ei (bunicii, n. red) au murit”, a adăugat el.

FOTO: Daily Mail

Amintirea primei vizite la Auschwitz este însă încă vie în mintea lui Alex Brummer.

„Mirosul cadavrelor arse, care chiar și acum este imprimat în zidurile crematoriului, este un martor a tot ceea ce s-a întâmplat dincolo de porțile deasupra cărora stă scris, cu litere de fier, Arbeit Macht Frei (Munca aduce libertatea)„, mai explică jurnalistul.

„Ghidul polonez a fost dacă cineva și-a  recunoscut vreodată vreun membru al familiei sale în sutele de fotografii de pe pereți. Da, răspunde el. Da, s-a întâmplat asta. Apoi ne-a povestit că în primii săi ani ca ghid a descoperit că unul dintre unchii ei – cu sânge evreiesc – a murit aici. (…) Ajunși în camera unde deasupra trupurilor goale ale evreilor se turna Zyklon B, lacrimile mi-au năvălit pe față. Mirosul de ars, venit din crematoriul de alături, intensifica efectul copleșitor. Alături, la Birkenau, unde șinele trenurilor folosite în deschiderea filmului Lista lui Schindler se păstrează încă, sunt barăci din lemn cât vezi cu ochii (…). Înăuntru, paturile din lemn cioplit, în care stăteau câte cinci sau șase persoane, sunt încă intacte. (…) În centrul camrei, latrinele neterminate, scurgerile de pe pereți, îți fură privirea. Peste .1000 de persoane în fiecare baracă, fiecare cu o speranță de viață – dacă supraviețuiau selecției pentru camerele de gazare – de șase luni”, continuă Brummer.

„Iarba crește acum în jurul clădirilor, dar la intrări, unde picioarele ni s-au scufundat în noroi și cenușă, aproape că puteai simți mirosul fecalelor și urinei ce se scurgeau prin șanțuri. Am mers o milă sau două de-a lungul căii ferate ce aduceau vagoanele cu evrei, țigani și disidenți politici din fiecare colț ocupat din Europa. Călătorii de 2.000 de kilometri sau mai mult, fără apă și mâncare, călătorii la finele cărora numărul cadavrelor îl depășea pe cel al persoanelor încă în viață. La final, un rabin pe nume Marcus s-a oprit în fața Crematoriului doi, în care peste 1.000 de persoane au fost incinerate. Privind către grupul din fața sa, a amintit că noi, oameni simpli ai Europei, nu eram cu nimic diferiți de cei care au fost aduși acolo de naziști. Am fi umplut o cincime dintr-o baracă”, și-a amintit jurnalistul.

„Apoi a urmat tragica înșiruire a oamenilor din familiile noastre care au pierit acolo: bunicii mei Sandor și Fanya, unchii mei Danny și Ference, care au murit în campusurile de muncă forțată, după ce au fost furați de lângă familiile lor în timpul războiului. (…) Întregul pelerinaj, am realizat atunci, a fost încapsulat în acel moment de amintire – pentru bunicii mei și pentru cei șase milioane de oameni care au suferit și au murit alături de ei„, și-a încheiat Alex Brummer articolul.