De unde vine expresia „cântec de lebădă”

Deși, practic, acest lucru nu este chiar corect, există un sâmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viață. Și asta pentru că expulzează tot aerul din plămâni prin traheea sa foarte lungă. Sunetul a fost asemănat cu cel al unui clarinet la care cântă un sufleur neexperimentat. Nu este, deci, un cântec foarte frumos, dar cel puțin este adevărat că are loc înaintea morții. Specia respectivă este foarte des întâlnită pe teritoriul Greciei, ceea ce a dat naștere ipotezei că, în Grecia Antică, cei care au auzit păsările au exagerat puțin fenomenul și astfel a luat naștere legenda, menționează Descoperă.

Prima mențiune scrisă a cântecului de lebădă a apărut într-o fabulă a lui Esop, numită „Lebăda și gâsca”: „Un bogătaș a cumpărat de la piață o gâscă și o lebădă. Pe prima, pentru a fi gătită la masa de seară, iar pe cea de-a doua pentru a-i asculta cântecul. Când bucătarul a trebuit să ucidă gâsca, a confundat cele două păsări, pentru că era întuneric și a prins din greșeală lebăda. Aceasta, simțind amenințarea morții a început să cânte și prin vocea sa a reușit să se salveze”.

ACTUALITATE Cauza penuriei de unt românesc pe rafturile magazinelor: Laptele vacilor carpatine nu este suficient de gras

22:04

MARIUS TUCĂ SHOW Ion Cristoiu: „Cred că Nicușor Dan și-a dat seama în SUA că situația este gravă”

22:00

O altă mențiune poate fi găsită în opera lui Eschil „Agamemnon”, scrisă în 450 î.Hr: „Iată cum zace alături de iubita sa, după ce aceasta a cântat ultima sa elegie, asemenea unei lebede”.

Ideea lebedei care cântă înaintea morții apare în nenumărate alte opere ale literaturii clasice, în poezie sau muzică. Platon, de exemplu, în dialogul intitulat „Phaidon” sau „Despre suflet”, afirmă că Socrate i-ar fi spus: „Nu crezi că am același spirit profetic ca și o lebădă? Pentru că ea, atunci când simte că i se apropie sfârșitul, după ce a cântat toată viața, o face pentru ultima oară, mai puternic ca niciodată, bucurându-se că pleacă să se întâlnească cu zeul al cărei slujitor este. Dar oamenii, pentru că se tem de moarte, spun că lebedele cântă o elegie, fără să-și dea seama că nicio pasăre nu cântă atunci când este îndurerată, când îi este frig sau foame; nici chiar privighetoarea, nici rândunica, nici pupăza, despre care se spune că își cântă tristețea, deși eu nu cred asta nici despre ele, nici despre lebede. Ele cântă spre gloria zeului Apollo și au darul prezicerii, anticipând lucrurile bune care le așteaptă pe lumea cealaltă, așadar cântă și se bucură în acea ultima zi mai mult ca niciodată. Iar eu, la fel, considerându-mă servitorul aceluiași zeu, deopotrivă cu lebedele, conștient că am primit de la stăpânul meu același, dar al profeției ca și ele, nu voi părăsi această lume mai puțin bucuros decât lebedele”.

Numeroase personalități istorice au încercat să demonteze această idee, așa cum este cazul lui Pliniu cel Bătrân, care scria în primul secol după Hristos, în lucrarea sa monumentală „Istoria științelor naturale”: „Observațiile și experiența mea arată că povestea lebedei muribunde care cântă este falsă”.

În ciuda acestui fapt, ideea s-a perpetuat în timp. În secolul 14, Chaucer scria în poemul „Parlamentul păsărilor”: „Geloasa lebădă cântă înainte de moarte”. De remarcat că acest poem este și prima lucrare care face referire la Sf. Valentin ca sărbătoare a îndrăgostiților.

Chiar și Leonardo da Vinci a fost convins de ideea lebedei care cântă. Acesta nota în jurnalul său: „Lebăda este albă, fără pată și cântă duios atunci când moare”.

Shakespeare a amintit și el despre acest lucru în piesa „Neguțătorul din Veneția”, scrisă în secolul 16: „Lăsați muzica să sune în timp ce el face alegerea; apoi, dacă va pierde, va avea un sfârșit asemănător lebedei, pierzându-se în muzică”.

Cât despre felul în care expresia „cântec de lebădă” a ajuns să fie asociată cu ultima operă sau reprezentație a unui artist, există referințe destul de vagi.

Cea mai notabilă și explicită pare a fi o colecție de cântece scrise de Franz Schubert spre finalul vieții, intitulată „Schwanengesang” (Cântec de lebădă). Compozitorul s-a stins la doar 31 de ani, în 1828, și opera sa a fost publicată postum, un an mai târziu. Nu Schubert a fost însă cel care a pus acest nume colecției, ci Tobias Haslinger, cel care a publicat-o. De aici, probabil, expresia a căpătat conotația pe care o știm astăzi, potrivit Descoperă.