Cum a ajuns moneda românească să se numească leu și ce alte denumiri au mai avut banii în România

Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi (löwenthaler) care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic „leu”. Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII și chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de „leu”, la care se raportau toate prețurile în anii ce au urmat.

În secolul XVIII circulau mai multe monede precum: paraua otomană și șfanțul (zwanziger): de unde provine celebra expresie „nu am nici un șfanț”, scrie Business Magazin.

INEDIT Cazul dubios al lui „Dan Cooper”, bărbatul care s-a îmbarcat în avionul Portland-Seattle, dar a „dispărut” fără urmă în timpul zborului

11:47

ACTUALITATE Dan Dungaciu: „Serviciile Secrete nu aveau nicio dovadă care să ducă la anularea alegerilor și de asta toată responsabilitatea a picat pe CCR”

11:30

În 1835, Alexandru Ghica, domn al Țării Românești, a stabilit ca moneda națională să se numească „leu”.

Monedele din aur și argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele țării, cu legenda În Unire tăria.

Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naționale românești, deoarece nu dorea să provoace o reacție ostilă a Imperiului otoman, conform identitatea.ro.