Cum a ajuns moneda românească să se numească leu și ce alte denumiri au mai avut banii în România

Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi (löwenthaler) care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic „leu”. Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII și chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de „leu”, la care se raportau toate prețurile în anii ce au urmat.

În secolul XVIII circulau mai multe monede precum: paraua otomană și șfanțul (zwanziger): de unde provine celebra expresie „nu am nici un șfanț”, scrie Business Magazin.

SOCIAL Sondaj Gândul. Ziarul a întrebat cititorii: „Susții decizia președintelui Nicușor Dan de a-l desemna premier pe Eugen Tomac?”. Ce au răspuns românii

07:45

FLASH NEWS Escaladare în Golf. SUA au lovit radare iraniene și 4 drone care se îndreptau spre Ormuz. Teheranul a lansat rachete către Kuweit și Bahrain

07:28

În 1835, Alexandru Ghica, domn al Țării Românești, a stabilit ca moneda națională să se numească „leu”.

Monedele din aur și argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele țării, cu legenda În Unire tăria.

Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naționale românești, deoarece nu dorea să provoace o reacție ostilă a Imperiului otoman, conform identitatea.ro.