Paște pe datorie

Acum trei ani, trăiam cu toții o Înviere închiși în case, terorizați de pandemia care paralizase întreaga lume. Ascultam slujba de la fereastra casei, dacă aveam norocul de a locui aproape de o biserică, ne închinam cu ochii pe ceas, nu pe Sfânta Treime, și speram să ne fie mai bine anul viitor. Anii viitori. Ușor, ușor teroarea a trecut (sau ne-a păcălit că trece), lucrurile s-au mai limpezit, s-a mai terminat cu teama de viroze care ascundea, de fapt, o teribilă frică de moarte.

Îmi amintesc atât de bine Săptămâna aceea Mare, cu niște ouă vopsite pe furiș, cu câteva rude aproape, cu mai multă căldură în case decât acum și, parcă, și cu mai multă lumină la orizont!

CULTURĂ Toată lumea știe, Shakespeare în Bănie. „WILL matters” la Craiova

23:21

CONTROVERSĂ Alertă cu dronă în Țările Baltice pentru a treia zi consecutivă. Avioanele NATO s-au ridicat de la sol

23:10

Ascult azi, în 2023, știrile. Toate se scumpesc, iar cei care ar trebui să ajute, să găsească soluții pentru oamenii mulți, ridică din coate. Promit o ieftinire cu 20% pentru laptele care e prea scump la raft, în timp ce bătrânii se înghesuie deja la cozile lungi de la dozatoarele cu lapte ieftin. Plafonarea RCA, atât de așteptată, e explicată în mii de feluri la posturile de televiziune care din asta trăiesc: din despicarea firului în patru.

Între timp, vine Paștele. Învierea se va întâmpla, în atât de multe familii, pe datorie. Un ban în plus pentru ouăle pe care trebuie să le vopsim tacticos, încă unul pentru o friptură care în orașele mici se poate face doar cu carne care costă aproape dublu față de piețele mari din București, încă unul pentru un pahar de vin, ridicat în numele sărbătorii pe care abia dacă o mai ținem minte. Și, dacă mai avem și nepoți în casă, încă niște lei, nu puțini, pentru ca iepurașul să poată atinge pe hartă, cu urechile lui jucăușe, și domiciliul nostru.

Între timp, vine Paștele. Și, iertându-ne între noi, pentru toate stângăciile, ne mai facem timp de dorul de părinți, de bunici, de oameni dragi care nu mai sunt pe aproape. Și visăm acea Înviere, altfel decât am trăit-o în copilărie, lăcrimând la ceas de seară, a singurătate.

În 1995, în prag de Paște, Adrian Păunescu îi scria bunicii sale plecată dincolo: „E Paştele săracilor, vezi bine,/Nimic nu e destul spre-a prisosi,/Şi, totuşi, de la mine pân-la tine/Sunt coji de ouă roşii, precum şi/Miros divin de aripi de albine.//Iisus Hristos va-ntârzia prin sate/Gustând aceiaşi galbeni cozonaci,/Căci Învierea altfel nu se poate,/Pe la icoane de ţărani săraci,/Decât cu vin şi cântec şi bucate.//Şi, în acelaşi timp, în orice casă,/E azi mai grea povara decât ieri,/Căci vârstele se-adună şi apasă,/Se numără şi moartea-n învieri/Şi pe morminte iarba-i luminoasă.//Astfel şi eu, la fiecare Paşte,/Tot sper absurd că vei reînvia,/Şi noi cu toţii iarăşi ne vom naşte,/Prin învierea ta, bunica mea…/Dar Dumnezeu pe noi nu ne cunoaşte.//”

Să ne ajute, totuși, Dumnezeu! Să ne cunoască! Să trecem de aceste vremuri de cumplită neliniște și singurătate! Și să reușim să mai avem, măcar cu ochii închiși, sărbători luminoase.

Citește și:

Fănuș Neagu și Romulus Vulpescu

La mila norilor

Ziua în care ne-am unit

Bună ziua, limbă română!

Condamnare la moarte