Ziua în care ne-am unit

Pe 27 martie 2023, se împlinesc 105 ani de când Basarabia a redevenit a noastră. Sau a ei însăși. S-au scris cărți de istorie nenumărate, s-au recitat mii de poezii, cu și despre România Mare, s-au organizat spectacole și s-a comemorat de atât de multe dăți un moment de apropiere pe care ochii interesați de ziua de ieri l-au ținut minte.

Scriam, săptămâna trecută, despre limba română și despre cum poeții basarabeni au apărat acest grai, în zeci de ani în care străinătatea părea mai ușor de tolerat, decât apartenența firească. Reciteam, atunci, poeme de Nicolae Dabija și Grigore Vieru. Să continuăm.

Am cunoscut-o, când aveam vârsta mersului la școală, pe poeta Leonida Lari. Mi se părea interesant, cu mintea mea de șase-șapte ani, felul în care își prindea părul. Apoi a început să mi se pară interesantă (dar nu nefirească!) patima sa pentru România. Pentru o Românie întreagă.

Pe tatăl meu, Adrian Păunescu, îl iubea ca pe fratele lăsat pe front, într-un București care dicta mersul țării, atât de greșit, uneori, oraș în care și dumneaei se întorcea, ori de câte ori avea ocazia.

”Vreau libertate vie, întrupată,/ Cum vie sunt și cum nu pot trișa,/ Vreau libertate, însă, deocamdată/ Mă aflu în exil în țara mea.// Ce blând exil, nu mi se-mpușcă în casă,/ Precum în Basarabia abil,/ Și totuși cineva îmi pune o plasă/ Și totuși, simt, mă aflu în exil.// Cum nu pot fi băgat nici într-o oală/ A vreunui mare sau mai mic partid,/ Eu stau între ciocan și nicovală,/ În jurul meu e un văzduh acid.// Și un teren ce lunecă-n postate,/ Cum aș decide, n-ar mai luneca,/ Iar eu decid numai spre libertate,/ Iar ea e tot la ce mai pot visa.// Decizia nu place, știu prea bine,/ Se cere implicarea în tipic,/ Dar când copii, bătrâni nu au de pâine,/ Eu pot doar pentru ei să mă implic.// În pas cu dânșii îmi îndrept piciorul,/ Spre-o casă a poporului sadea,/ Și până-atunci, când o veni poporul,/ Mă simt un exilat în țara mea./ Ce exilat docil, ce națiune/ Care și darul său îl face în scrum!/ Eroii tăi se află-n gropi comune./ Sau îngropați la margine de drum.// Ce joc de-a darul, Doamne, ni se dete,/ Când jude-ajunge orișice gunoi,/ Creieri de geniu spulberă-n perete,/ Inimi divine, sângele în noroi.// Vreau libertate, vreau să tragem sorții,/ Cine-a trădat și cine n-o trăda,/ Vreau libertate chiar cu prețul morții/ Și nicidecum exil în țara mea!//”, scria Leonida Lari.

După anul 2010, an în care am pierdut de sub picioare o lume întreagă, n-am mai auzit-o, n-am mai revăzut-o. Grigore Vieru se stinsese deja, Leonida Lari avea să moară la sfârșitul lui 2011, în Chișinău.

Au rămas cărțile ei, nu puține, câteva fotografii din tinerețe și mai multe de după maturitate, copii și, cine știe?, poate nepoți, idei care nu s-au stins, nici la atât de mult timp după ce vocile care le articulau au adormit.

Ar trebui să mai citim. Ar trebui să mai căutăm. Ar trebui să mai înțelegem. Leonida Lari este una dintre poetele limbii române despre care s-a scris prea puțin. Și care a fost, să recunoaștem, prea puțin citită.

E 27 martie 2023 și Basarabia, în continuare, ne e străinătate. Și, deși scoatem pașaportul ca să putem ajunge la Chișinău, avem, de puțin timp, speranța că vom putea spune, oficial, bună ziua, pe curând, în limba română. Ce drumuri scurte avem de parcurs, de fapt!

Citește și:

Când avioanele n-au cum să cadă

Ce-i cu Hagi pe locul întâi?

Condamnare la moarte

Poezia minții

De 8 martie