Încredere

Am auzit, după cele două meciuri ale echipei naţionale de fotbal a României, că mulţi dintre jucătorii care au obţinut, totuşi, două puncte din nişte confruntări înţeleg incomode, au cerut, la microfonul de interviu la cald, încredere din partea presei, din partea publicului, din partea ţării.

Unul dintre fotbalişti a spus chiar că ăştia sunt jucătorii, alţii nu avem, deci trebuie să avem încredere în ei.

Sigur că bucuria oricărui punct pentru naţională, indiferent de sport, este totdeauna, pe moment, mai mare decât tristeţea pentru lipsa rezultatelor la nivel înalt, dar, ascultându-l pe tânăr cum spune (şi crede) că încrederea e consecinţa firească a singurei soluţii prezentate, m-am gândit:

VIDEO Invazie de broaște în centrul Bucureștiului. Sute de creaturi au năvălit într-o scară de bloc, în timpul furtunii de marți noapte

17:14

EVENIMENT Victor Negrescu a fost premiat la gala „Europarlamentarul Anului”. Ce distincție a primit vicepreședintele Parlamentului European

16:58

Nici alt preşedinte nu avem, deci să ne încredem în soluţiile dumnealui, oricât ni s-ar părea de strâmbe, oricât ne-ar afecta, pe termen lung, de mult! Să depunem orbeşte credit în punguţa cu mulţi bani în care se adună voturile, indiferent dacă ni se pare sau nu că suntem pe drumul cel bun, că doar alt conducător de ţară nu avem! Că dacă aveam altul, era în locul celui de acum, ca să urmez fragila logică fotbalistică.

Nici alt guvern nu există, aceştia sunt cei mai de seamă din toţi cei care ar putea fi luaţi în serios, aceşti miniştri sunt crema din tortul de lămâie, totdeauna pregătiţi de câte o fentă legislativă cu care să se tăvălească în ziare ştirile de bine despre dumnealor. E drept, pe unii, prin voturi de încredere din alţi ani, i-am împins cumva să ne reprezinte, dar chiar pe toţi? Şi pe cei de pe la cultura de azi, oare, care nu prea ştiu unde să pună cratima, după stingerea reflectoarelor?

Nici alt parlament nu ni se oferă, pe ăştia i-am pus în scaune, cu ăştia defilăm, ca în vechea zicere, pe care eu am auzit-o des în Oltenia prin care am crescut, când părinţii, nemulţumiţi de greşelile propriilor copii, ridicau din umăr şi din sprânceană şi rosteau cuvintele magice, prin care aveau să se spele de responabilitate în faţa celor care le contestau educaţia şi lipsa de principii cu care şi-au aruncat pe stradă moştenitorii.

Aşadar, încredere. În sport, cel puţin, e clar că, de mulţi ani, de pe la generaţiile de aur şi de alte metale preţioase, nu s-a mai făcut nimic. Nici la nivel de cluburi, nici când vine vorba de academiile care ar trebui să crească potrivit copiii, ca să le ofere adevărata şansă la performanţă.

Am fost cândva cei mai buni la gimnastică, nu demult, dar tot noi, ca ţară adeptă a sinuciderii, am distrus lotul olimpic condus de Octavian Bellu şi Mariana Bitang şi le-am făcut viaţa un calvar celor care nu făcuseră altceva decât să pună România pe o scenă a performanţei şi a istoriei adevărate. Nu ne place să fim primii!

De fotbal, n-are sens să mai vorbim. Ne bucurăm de Gheorghe Hagi, ca de excepţia care confirmă regula. Şi ne uităm miraţi la ceilalţi, care se ceartă, care se-njură, care se contrazic, la patroni de club care dau afară antrenorii după trei-patru rezultate şchioape, la fotbalişti care, dacă au un post aparent sigur, cred că au dreptul să pretindă celorlalţi orice. Mai ales încredere.

Dar cum, de ce, prin ce miracol să mai avem încredere? Şi-n cine?

Citește și:

Rusaliile noastre, turismul altora

Dreptul să nu spunem nimic

Sfârșitul care nu se mai sfârșește

Grevă generală

Când a câștigat România Eurovision?