„E gata moșul. Nu mai are mult” MOARTEA revoltătoare a tatălui unui jurnalist și teolog din Iași

Gazetarul Paul Palencsar, care a lucrat la TVR Iași, a povestit pe Facebook în ce condiții revoltătoare a murit tatăl său, internat în spital.

Postarea lui Paul Palencsar este sfâșietoare. Ziaristul scrie că tatălui lui a murit, iar el a primit vestea într-un tren , în timp ce intra în București, în zorii zilei de 25.01.2023.

„Telefonul Spitalului din Baia Mare livrează scurt. „Condoleanțe”.

O săptămână în urmă

Tatăl meu e în secția Paleative a Spitalului din Cavnic. Lipsa dotărilor e înfiorătoare. Cer mutarea lui în Baia Mare. Doctorița îmi spune că spitalele nu-l primesc. „În starea lui, moare pe drum.” Tata nu mai vorbește. Stă cu oxigenul pe gură și clipește greu. Moartea lui e o chestiune de zile. Verdictul e unanim.

SPORT Ce a pățit o fotbalistă din Iran după ce a cerut azil în Australia. Ulterior, sportiva și-a retras cererea

22:36

CONTROVERSĂ Băsescu nu mai este de acord cu el însuși, după nici 24 de ore. Ieri, poporul maghiar îi „bătuse măr” pe Putin și Trump, astăzi Magyar este „Orban mai tânăr”

22:36

Doctorița mă asigură că la Cavnic e bine îngrijit. Au de toate. „Va muri liniștit. Cu demnitate.” Îmi zic și asistentele. Le spun că revin pe seară. Plec. E dimineață, ora 10. Tata e pe mîini bune.
Ajung în Baia Mare. Mă gândesc că tata mai are puțin de trăit, iar până diseară e mult. Mă întorc la Spitalul din Cavnic. E ora 15. Îl întreb dacă știe cine sunt. Tata mișcă afirmativ capul și privirea. E conștient. Lângă pat, o butelie de oxigen. Înaltă și metalică. Cu robinet. Tata e conectat la ea. Brusc, respiră greu. Mâinile îi tremură. Se zbate. Saturația de oxigen e sub 50.

Chem medicul. Nu e. A plecat acasă, mi se spune. Vine asistenta. „E tot mai rău”, îmi zice. „Utați-vă ce saturație mică are.” Tata se sufocă, contorsionat. Îmi vine ideea să întreb dacă în butelie e oxigen. Asistenta privește butelia și-mi spune „Nu e oxigen”. Nu pare șocată. Nici mirată. Plămânii bolnavi ai tatălui meu sunt conectați la o butelie de oxigen fără oxigen. De cât timp? Nu se știe.

Îi spun asistentei să aducă urgent o butelie de oxigen și un medic. Regretă, dar medic nu e. Omul de la întreținere aduce altă butelie. Model identic. O conectează. Saturația tatălui meu crește la 92.
Mă așez lângă pat. Îi ating mâna. Imi răspunde, clipind. E conștient. Trăiesc ultimele clipe alături de tata. Asistenta nu tace. „De la București sunteți? În ce sector stați? Am o fată acolo, la Facultate.” Încerc să n-o aud. Îl privesc pe tata, care pâlpâie.

Asistenta mă privește, mirată. Pleacă.

Corpul tatălui meu se mișcă spasmodic. Iar. Gura deschisă larg caută aer. Din nou, saturația de oxigen e sub 50. Chem omul care a adus butelia. O privește. „E stricată, domnu. Buteliile astea trebuiau de mult duse la casare”. Îl privesc, tâmp. Nici a doua butelie nu dă oxigen”, povestește Paul Palencsar.

„E gata moșul…”

Fiul îndurerat povestește cum asistenta a revenit, cu un ambulanțier SMURD. El cere oxigen, tatăl se zbate. „E gata moșu. Nu mai are mult”, exclamă ambulanțierul.

„Omul e calm. Binedispus, chiar. Cu un soi de curiozitate morbidă, privește agonia tatălui meu. Are palmele mari și stă rezemat de patul lui tata, pe care-l scutură când vorbește. Pe obrazul stâng al tatălui meu curge o lacrimă. E mare și lasă dâră. Lumina iernatică a ferestrei o face scânteie.

Vine oxigenul. Aparatul e modern, conectat la priză. A fost disponibil permanent. Saturația urcă iar peste 90. Tata se liniștește. Nu mai clipește. Nu răspunde. Creierul lui a fost privat de oxigen minute în șir. Prăbușit pe scaun, îl privesc. Între el și moartea prin sufocare stă vizita mea neanunțată la Spital.

Ies în curte. Trag în piept aerul de munte și privesc casele de pe dealurile domoale ale Cavnicului. Lumina scade. Curând, se lasă întunericul”, încheie Palencsar.