Nevoia de a aparţine

Îmi povestea cineva care a călătorit destul de mult şi pentru care depărtarea e doar un fel de a rămâne mai aproape de casă, de familie, de prieteni, că, la un moment dat, într-unul dintre drumurile sale, la bordul unui tren extrem de simandicos, pe unde toate costau mult şi arătau de parcă ar fi coborât direct din filme (sau din cărţi?), s-au format, până la destinaţie, nenumărate bisericuţe. Toţi încercau să aparţină de câte cineva, să se lipească, din punct de vedere ideologic, geografic, vestimentar sau comportamental, de alţii la fel ca ei – sau măcar cât mai asemănători.

Se formau, în acel mare tren mic, dintr-o dată, nenumărate ţări, cu mai mulţi sau mai puţini locuitori, cu lideri sau fără lideri, cu vicii sau lipsiţi de orice păcat vizibil. În trenul care unea mai multe ţări din atât de multe puncte de vedere.

CONTROVERSĂ Caramitru se dezlănțuie pe Facebook în urma amânării de la CCR: „Ori la bal, ori la spital. Buba cu puroi trebuie spartă”

22:11

EXTERNE Netanyahu și Trump se întâlnesc pentru a cincea oară în acest an. Care sunt mizele discuțiilor celor doi lideri

21:42

Acelaşi cunoscut îmi spunea că, altă dată, aflându-se la bordul unei nave de croazieră, cutreierând mări liniştite, cu valuri doar cât săriturile de delifini din pozele din atlas, oamenii începeau, în doar două-trei zile, să îşi aparţină, să se revendice, să se salute, să se aplaude. Tot acolo, la un spectacol de seară, la care cei mai bogaţi de pe vas alegeau, sfătuiţi de staff, să poarte hainele cele mai scumpe din bagajul mic de cabină, se rosteau, pe rând, mulţumiri pentru alegerea respectivei companii de croazieră.

Şi spuneau thank you – aplaudau toţi, cu mai mare sau mai mic avânt, dar înţelegând evident ideea, gracias – pentru spaniolii care se distrau de dimineaţă până seara, râzând şi dansând, deşi nu cunoşteau bine ritmurile şi regulile de dans, merci – pentru domnii şi doamnele din Franţa, care erau în călătorie cu copiii din toate căsătoriile şi cu prietenii mai vechi sau mai noi, danke – mulţumescul din Germania, care îi face pe ei, pe nemţi, să vibreze şi să fie mândri, obrigado – pentru portughezii buni şi pentru cei destul de mulţi brazilieni care se recunoşteau în oglinda limbilor străine devenite limbi materne, într-o singură secundă. Seara se încheia, conform celor spuse de românul nostru, care sigur nu a auzit şi mulţumesc în lista lungă de mai sus, cu un grazie, italienesc şi pronunţat apăsat, pentru sutele de italieni prezenţi la bordul navei de croazieră care, recunoscându-şi ţara, izbucneau într-un ropot de aplauze care n-are cum să te lase indiferent.

Oamenii au nevoie să aparţină. Să fie ai cuiva. Ai unei ţări. Ai unei limbi. Oamenii au nevoie de oameni, au nevoie să semene între ei, ca să li se pară că nu greşesc cu nimic atunci când îndrăznesc să fie şi diferiţi. Şi atunci? Dacă ştim, dacă vedem asta, dacă îi auzim pe italieni sărind în sus de bucurie când li se pronunţă orice cuvânt din vocabular şi dacă spaniolii redevin puternici dintr-o singură silabă spusă când trebuie, noi de ce nu suntem în rând cu ei?

Noi de ce nu le dăm alor noştri o ţară? N-ar fi mai simplu, dacă am aparţine şi noi de cineva? De ai noştri? N-ar fi mai cald şi mai bine pe lume, în vremurile reci pe care le trăim şi din care ne stingem, zi de zi, câte puţin? N-ar fi, oare, n-ar fi?

CITIȚI ȘI:

Vacanța de după vacanță de după vacanţă

Dispariția Raisei Vieru

Panaceu parțial sau referendum local