Dispariția Raisei Vieru

Soția marelui scriitor și iubitor al României Mari, întregi, Grigore Vieru, soția celui care a scris despre limba română, care nu-i numai a noastră, ci și a fraților noștri de peste Prut, draga doamnă Raisa Vieru, s-a stins din viață, acum numai câteva zile, în grija fiului său mai mic, Călin. La doar câteva luni de când fiul cel mare al soților Vieru pierduse lupta cu aceeași viață atât de nesigură și de plină de neprevăzut.

Când mor soțiile de scriitori, parcă ultima operă a acelora care ne-au părăsit deja se stinge de tot. Se șterge și ultimul rând, care rămăsese nescris, din poezia sau din romanul care ar fi trebuit să prindă suflet, dacă nu s-ar fi scurs cronometrul vieții. Tot mai des și tot mai necruțător se scurge acest cronometru al trăirilor și al despărțirilor definitive! Rămân amintirile. Avea 94 de ani. Doamna Raisa, cum i se spunea în cercul strâns de prieteni care mai știau ce face și cum își consumă bătrânețea și tristețea. N-am să scriu aici despre aceste ultime luni de viață ale dumneaei. Pentru că unele detalii nu sunt menite să hrănească, în mod deloc elegant, curiozitatea publicului larg. Dar am să vă povestesc de ce, din punctul meu de vedere – și nu doar al meu! –, a fi soție de scriitor e aproape la fel de greu ca a fi scriitorul însuși.

CONTROVERSĂ Fiul lui Soros, mesaj după ce Orban a pierdut alegerile în Ungaria: „Poporul și-a luat țara înapoi”

01:08

FLASH NEWS CTP: Este prima înfrângere la scor a lui Trump, ayatollahul mincinoșilor, care l-a susținut bombastic și fără rezerve pe Orban

00:01

Doamnele scriitorilor? Sunt acelea care seara fac liniște în casă, pentru ca opera să poată continua, pentru ca ideea să nu se piardă în atât de multe clipe de agitație, pentru ca gândul să nu zboare în grijile cotidine. Sunt acelea care, odată rămase singură pe o lume care părea a fi numai a lor, sunt obligate să ducă mai departe opera, să publice tot ce a rămas nepublicat, să se îngrijească de ediții de colecție, să facă lumină în sertarele uitate din podul casei.

Sunt acelea care îi cresc, aproape singure, pe copiii marilor noștri scriitori, care știu și când e bine în familie, dar mai ales când e rău și care înțeleg care e formula câștigătoare pentru ca toate să pară că merg înainte. Sunt acelea care se ocupă de parastase, de festivaluri in memoriam, de lacătele puse prea devreme pe uși. Exact așa a fost și doamna Raisa Vieru.

Literatura română pierde, prin dispariția sa. Din familia lui Grigore Vieru rămânem tot mai puțini. Dar îl ținem minte, îl citim și ne învățăm copiii ca, la rândul lor, să îl citească și să îl cunoască, de dincolo de viață, de dincolo de moarte:

„Dragu-mi-i a te cânta,
Scrisule venit din stele,
Orice literă a ta
Ca pe ochii maicii mele
Dornic o sărut.
Răsai, răsai, răsai
Ca grâul cel verde,
Ca lacrima!
Răsai, răsai, răsai
Şi nu te mai pierde,
Iubirea mea!
Mere purpurii pe ram,
Văi cu spic de aur pline!
Totuşi ce săraci eram,
Neavându-te pe tine,
Scrisule cel scump.
Bucură-te, scris latin,
Că pe valea dulce-amară
N-ai venit ca un străin,
Ai venit la tine-n Ţară
Şi la fraţii tăi.

Răsai, răsai, răsai
Ca grâul cel verde,
Ca lacrima!
Răsai, răsai, răsai
Şi nu te mai pierde,
Iubirea mea!”

Grigore Vieru

CITEȘTE ȘI:

Panaceu parțial sau referendum local

Cuvintele din urmă

Acum îi vreți pe Bellu și Bitang?