Aplauzele lui Duckadam

Se aud aplauze de dincolo de morminte, tot mai des, tot mai des. Și spunem, la fiecare pierdere nouă, că vom învăța ceva din asta. Că nu ne va mai fi timpul prea scurt, pentru a le spune celor mari, celor dragi, celor buni cât de mult îi prețuim și cât de norocoși suntem pentru că i-am cunoscut, pentru că i-am înțeles, pentru că ne-au dat voie să le intrăm în destine și să avem, după caz, un rol mai mare sau mai mic în viețile lor.

Moartea lui Helmut Duckadam a venit ca un trăsnet peste România. Nu avea nici vârsta, nici atitudinea, nici privirea unui om care să știe sau să învețe vreodată să moară. La doar 65 de ani, ca în poveștile urâte, din visele negre, omul pe care o țară întreagă l-a iubit și l-a aplaudat pentru performanța incredibilă de la Sevilla, când Steaua București câștiga, poate, cel mai mare trofeu din întreaga sa istorie, după ce portarul Duckadam apăra patru lovituri de la unsprezece metri consecutive, s-a stins.

VIDEO Miruță anunță construirea a patru nave militare la Mangalia. Ce se întâmplă cu contractele Rheinmetall

13:41

FLASH NEWS Ce mesaj a transmis Sorin Grindeanu de Ziua Marinei Române și de Sfânta Maria

13:16

A plecat. În orizonturi pe care noi nu le putem decât ghici și din care nu putem înțelege tot ce ar fi de înțeles.

L-am întâlnit de mai multe ori pe acest om care a lăsat în urma sa numai imagini frumoase. Numai amintiri luminoase. O dată, am luat același lift, pe Arena Națională, pentru a ajunge din parcarea subterană la etajul la care aveam locuri la meci. N-am vorbit.

Ultima oară, l-am văzut la o clinică din București, acolo unde aștepta, la fel ca mine, cu răbdare, să vină cineva la recepție pentru a afla unde avea de mers pentru investigațiile medicale pentru care se afla acolo. Atunci l-am salutat. Nu m-am prezentat cu nume și prenume, mi s-a părut mai important să îi spun că, în afara clădirii, se află un mare iubitor al echipei de fotbal Steaua, soțul meu, care s-ar fi bucurat enorm să fie în locul meu, în secunda acelei întâlniri, doar ca să-i strângă mâna.

Deși nu era conjunctura necesară pentru dialoguri politicoase, Helmut Duckadam mi-a răspuns la salut și a zâmbit complice ascultând cele câteva cuvinte pe care i le-am adresat. I-am urat sănătate. Mi-a mulțumit și, cu pas mare și fruntea sus, ca totdeauna, a făcut câțiva pași către ieșirea din clădire. A fost ultima oară când l-am văzut. În primăvara acestui an nemilos pe care unii dintre noi l-ar vrea șters din biografii și destine.

Dar ce e viața asta, de fapt?, mă întreabă o voce pe care am lăsat-o, de ceva vreme, să locuiască în inima și în gândul meu. Ce suntem noi, de fapt, dacă durează o singură secundă să dispărem pentru totdeauna, să devenim pământ sau cenusă? Și, vai, cât de mult timp pierdem cu nimicuri, cu certuri pentru averi sau cu procese pentru voturi obținute surprinzător! Cât de mult timp pierdem cu fleacurile care n-au nici forța să rămână după noi, nici importanța să ne facă nemuritori!

Se aud aplauze pentru Helmut Duckadam. Ca pentru un om al țării. Ca pentru țara însăși care se stinge, om cu om, alunecând, cu istorie cu tot, cu fapte cu tot, cu cultură cu tot, în prăpastia din care, până acum, cel puțin, nu a ieșit nimeni întreg.

Doamne, iartă-i! Doamne, apără-ne!

Citește și:

Nu ne pricepem la nimic

Armata României ne apără de selecționerul României!

Moartea pe surse

Vine trenul! Vine?

14 ani aproape de Adrian Păunescu