14 ani aproape de Adrian Păunescu

„Cine are părinți, pe pământ, nu în gând

Mai aude și-n somn ochii lumii plângând,

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți,

Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinți…”

Și cum se face, cum e viața, de tocmai tata a scris aceste versuri, într-o vie și adâncă Rugă pentru părinți, pe care o simt și eu astăzi, pe care o trăiesc și eu, îmbătrânind, și știind că el, poetul, el, părintele, se pare că ar fi rămas într-o groapă rece de cimitir, pe unde atâtea alte suflete s-au adunat să se roage pentru noi și să ne spună ce avem de făcut și, mai ales, care sunt căile pe care trebuie să le ferim, cu orice preț.

Pe 5 noiembrie 2010, lumea se împărțea în două. Lumea lui, care devenise și a mea, tocmai prin dispariția reperului, și lumea celorlalți, despre care nu știam mai nimic și pe care nici nu eram curioasă să o cunosc sau să o pot înțelege.

SOCIAL Cum dai lovitura la masa de Anul Nou. Ce ingredient secret adaugă Gabriela Cristea în sarmale

10:43

ACTUALITATE Michael Schumache. 12 ani de tăcere totală, mister absolut. Care este starea sa reală în 2025…

10:41

Lumea lui, care tocmai se oprise din construcție, din creație, din lacrimă și din dor, lumea lui, din care știam că sunt desprinsă și eu, devenise singura lume care mi se potrivea, prin care reușeam să găsesc aer să pot, cumva, respira.

Sunt 14 ani de atunci. De când mi-e mai dor de el decât i-am putut spune vreodată, față în față. De când îmi vin în minte tot felul de cuvinte, tot felul de replici, la vorbe pe care mi le imaginez rostite de vocea sa, atât de cunoscută și iubită de oamenii buni ai țării, cărora li se și adresa, în mai toate luptele sale. S-ar putea spune că sunt 14 de ani de când sunt departe de tata, de când un fel de instanță ne-a împărțit: unul sub pământ, altul deasupra pământului. De când poeziile mele mai seamănă, din când în când, cu poeziile lui și, mai ales, de când a-i scotoci prin versuri e, poate, cea mai frumoasă călătorie de care mai sunt în stare ochii mei albaștri – tot de la el moșteniți.

Dar eu aleg să cred că sunt 14 de ani de când pe mine și pe tata chiar nu ne mai poate despărți nimic. Dacă am trecut noi testul vieții și al morții, ce se mai poate întâmpla? Cum ne mai aruncă destinul, mai departe de atât, încercându-ne inimile, ca să vadă dacă uităm sau nu?

Unde să mă ducă, unde să te ducă, tată? Nu mai au ce să ne facă. Nici tu nu mai poți muri, ca să ne temem că o fiică plângând lângă mormânt poate să uite mai repede decât o fată râzând în fața albumelor de familie care încă se completează, nici eu nu mai pot fugi în orizonturi pe care nicio aripă nu le-a atins până acum.

Nu mai au ce să ne facă. Nici Dumnezeu, pe care amândoi îl iubim și-l pomenim în rugăciune, nu ne poate pune la încercare iubirea, mai mult decât a făcut-o deja. Sunt, pe 5 noiembrie 2024, paisprezece ani de când am rămas alături de tata, de când sunt aproape pentru totdeauna de Adrian Păunescu, poetul marilor iubiri și al imposibilelor nunți. Sunt ani în care am crescut, în care am încercat să fiu tot mai bună – sau mai corectă – cu cei din jur și cu mine însămi, tot ca semn că tata e aici și vede și aude tot ce fac și tot ce spun.

Citiți-l. S-ar putea să descoperiți că e și lângă dumneavoastră, cu frânturi de inimă așezate în biblioteci de români, așteptând să vă amintească:

„Doar atât am rămas, o vuire şi-atât,

Şi plămânii de-atâta strigare se rup,

Bună seara frumos, bună seara urât,

Ca un fum de ţigară mi-e sufletu-n trup.” A.P.

Citiți-l.

Citește și:

Vacanța de după vacanță de după vacanţă

Dispariția Raisei Vieru

Panaceu parțial sau referendum local