Un tânăr român povestește cum a fost a fost nevoit să își părăsească țara de două ori pentru a trăi. Diagnosticat de două ori cu cancer și asta de la o vârstă la care alți adolescenți își fac planuri de viitor, el spune astăzi că Italia i-a oferit șansa de a supraviețui.
Dacă în România nu a găsit, în Italia a primit nu doar tratament adecvat, ci și speranță că va câștiga această bătălie.
Pentru el, spitalele din Italia au însemnat o altă lume: acolo a dat peste medici preocupați de cazul lui, care nu ridicau din umeri, echipe de specialiști care își asumau responsabilitatea și un sistem care nu funcționa pe improvizații.
Într-un articol publicat pe republica.ro și preluat de rotalianul.com, românul își amintește cum, la 16-17 ani, în timp ce colegii lui se gândeau la facultate și trăiau fiorii primelor iubiri, el lupta pentru a supraviețui. A rezumat totul în doar câteva cuvinte: două cancere, patru intervenții chirurgicale, două plecări din țară, două lumi complet diferite.
Prima dată când a auzit diagnosticul „osteosarcom”, întreaga viață i s-a schimbat. Din adolescentul obișnuit a devenit „caz”, „dosar”, „pacientul de la salonul 13”.
Vorbind cu jurnaliștii italieni, el a spus că nu va uita niciodată întâlnirea cu un chirurg cunoscut din România, profesor doctor cu reputație puternică. El i-a tăiat orice speranță cu o singură frază: „Dacă te-a adus tac’tu la mine, înseamnă că știu eu ce zic. Crede și nu cerceta”.
Deși minor și cu un diagnostic grav, sistemul medical românesc nu doar că nu i-a facilitat transferul în Italia, dar nici măcar de transportul până la aeroport nu s-a interesat. Răspunsul primit: „Nu e treaba noastră”.
După prima intervenție, revenit în țară pentru recuperare, a primit o altă lovitură. Pe un ton plin de dispreț, medicii români au spus: „Nu l-am operat noi. Nu știm ce-au făcut ăia acolo. De ce nu a rămas la recuperare tot acolo?”.
A făcut pneumonectomie totală dreaptă și infecții nosocomiale. Aproape un an a petrecut între proceduri dureroase, încercând să țină piept unui stafilococ care rezista la orice tratament.
Imaginea care îl urmărește și astăzi este cea a lavajelor toracice de la spitalul Marius Nasta din București. Recipientele care ar fi trebuit să fie sterile erau spălate în duș, în baia secției. De halate, mănuși și dezinfectanți aproape că nu se putea vorbi.
Într-o țară europeană, într-un spital public, o procedură delicată, cu risc major, era efectuată ca într-o improvizație permanentă. Nu pentru că medicii nu ar fi știut să facă lucrurile corect, subliniază el, ci pentru că nu aveau cu ce.
Chiar și în acest decor dureros, au existat oameni care au strălucit prin profesionalism și umanitate. El o amintește pe doamna doctor Dragomir, de la Institutul Oncologic București, pe care o descrie ca pe un medic de o calitate profesională impresionantă, care își făcea meseria cu demnitate și grijă reală, în ciuda limitelor sistemului.
În același timp, a întâlnit și medici care păreau complet dezumanizați, poate epuizați de anii în care au simțit că nu pot schimba nimic sau, pur și simplu, nepotriviți pentru o profesie care cere empatie înainte de orice.
În fața acestor realități, tânărul spune că a fost nevoit de două ori să fugă ca să trăiască: „De două ori am fost nevoit să fug ca să trăiesc. Italia m-a salvat. România nu putea”.
Prin povestea lui, nu doar își descarcă propria durere, ci și arată, din interior, ce înseamnă să lupți cu o boală gravă într-un sistem care, de prea multe ori, îți spune „Avem de toate. Nu e nevoie să plecați din România”, în timp ce, pentru a supraviețui, ești obligat să faci exact pe dos.
RECOMANDAREA AUTORULUI: