Pe 22 mai 2024, prim-ministrul conservator Rishi Sunak (primul britanic cu origini indiene și de religie hindusă care a ocupat această funcție) a solicitat regelui Charles al III-lea să dizolve Parlamentul britanic și a anunțat 4 iulie ca data organizării alegerilor legislative. A fost o zi fatidică pentru conservatori, fiind primele alegeri organizate după ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană în 2020, fiind totodată primul scrutin organizat după moartea reginei Elizabeth a II-a. Creșterea costurilor vieții în urma inflației și a infracționalității și-au spus cuvântul! După 14 ani de guvernare continuă, Partidul Conservator a pierdut puterea. În schimb, Partidul Laburist, condus de Keir Starmer, a obținut un număr record de 411 de locuri în Parlamentul britanic (cel mai mare scor din 2001).
Keir Starmer a fost primul premier laburist după 14 ani, dar de la începerea mandatului, popularitatea a scăzut rapid.
Starmer a fost criticat chiar de susținătorii săi de stânga din cauza creșterilor de taxe, politicilor mai dure față de migrație, refuzul său de a implementa taxa pe bogăție, sprijinul acordat Israelului în războiul din Fâșia Gaza, relațiilor conflictuale cu sindicatele, creșterea costurilor vieții și scandalul numirii lui Peter Mandelson.
Starmer a ajuns să o rivalizeze pe Liz Truss la titlul de „cel mai prost premier din istoria Regatului Unit al Marii Britanii”.
Guvernul Starmer a pus capăt taxelor anuale pentru carburanți, a soluționat greve din sectorul public, a investit în construirea unei noi centrale nucleare, a crescut salariul minim, a înlocuit planul de deportare al migranților ilegali în Rwanda cu un comandament pentru securizarea frontierelor și a redus supraaglomerarea din închisori.
Pe plan extern, Starmer a negociat noi acorduri de liber schimb cu UE, SUA și India, a normalizat relațiile cu China și a recunoscut oficial Statul Palestina și a sprijinit Ucraina cu armament și ajutoare financiare.
În noiembrie 2025, potrivit sondajului Ipsos, Keir Starmer a ajuns să fie cel mai nepopular premier din 1977. A înregistrat o rată de aprobare scăzută la -46%, mai ales după ce scandalul mediatic privind legăturile unor oficiali ai guvernului cu infractorul sexual american Jeffrey Epstein a luat amploare.
Premierul este criticat aspru de către opozanți și de opinia publică pentru că l-a numit pe Peter Mandelson, fost lord și secretar de Stat, în funcția de ambasador britanic în SUA. În septembrie 2025, după ce scandalul privind legăturile sale cu Epstein s-a mediatizat, Mandelson a fost demis de către Starmer.
Mulți oficiali, printre care și liderii opoziției, îi solicită lui Starmer să-și dea demisia din funcție pentru numirea scandaloasă.
Rezultatele catastrofale de la alegerile locale din 2025 și din 2026, în care partidul Reform condus de Nigel Farage s-a poziționat pe primul loc, au agravat și mai mult criza.
Pe 14 mai, Wes Streeting a demisionat din funcția de secretar de Stat pentru Sănătate și Asistență Socială, având ca motiv pierderea încrederii în capacitatea lui Starmer de a conduce.
Au mai demisionat Jess Phillips (ministrul protecției victimelor și siguranței publice), Alex Davies-Jones (ministrul pentru victime) și Miattei Fahnbulleh, ministrul pentru credință și comunități. Toți cei trei i-au solicitat premierului să-și depună mandatul.
În cazul în care Starmer își va da demisia, BBC deja a întocmit o listă cu potențiați candidați care l-ar putea înlocui.
Candidații potențiali cu șanse crescute de a deveni premieri sunt:
Dacă opozanții vor respinge orice candidat laburist pentru a fi nominalizat prim-ministru, regele Charles va putea dizolva Parlamentul britanic pentru a fi organizate alegeri parlamentare anticipate.
Lupta s-ar da între: