Primii aligatori ar fi trăit imediat după asteroidul care a dus la dispariția dinozaurilor. Ce arată o nouă descoperire despre specia din Paleocen

Paleontologii au identificat o specie nouă de aligatorid dispărut. El a trait pe teritoriul actualului stat Colorado, la câteva sute de mii de ani după impactul cu asteroidul care a dus la dispariția dinozaurilor.

Potrivit sci.news, această specie nou identificată a trăit în perioada de început a Paleocenului, adică la circa 200.00-350.000 de ani după extincția în masa de la finalul Cretacicului.

FLASH NEWSTrump recunoaște că deportările din SUA au fost „prea dure” și asta a afectat imaginea a republicanilor la „midterms”. Casa Albă propune un nou acord cu democrații pentru imigranți

10:51

ULTIMA ORĂSurse. Claudiu Manda, secretar general al PSD, amenințare la adresa miniștrilor social democrați, în timpul ședinței de partid: „Nu-i prinde Crăciunul în funcție”

10:49

Specia este denumită Mandrasuchus milleri și este cel mai vechi membru confirmat al subfamiliei Alligatorinae, care include aligatorii din prezent.

„Dintre crocodyliformi, Alligatoroidea este singurul grup care a înregistrat o creștere a diversității imediat după extincția în masă de la limita dintre Cretacic și Paleogen”, au precizat autorul principal, dr. Emily Lessner (de la Bureau of Land Management), și colegii săi.

„Prima apariție a acestei clade datează din Cretacicul Superior, iar în prezent grupul-nucleu (crown group) include subfamiliile actuale Alligatorinae (genul Alligator) și Caimaninae (genurile Paleosuchus, Caiman și specia Melanosuchus niger).”

„Printre aligatoroidele timpurii (forme bazale ale grupului Alligatoridae) se numără o serie de taxoni de talie mică, caracterizați prin boturi scurte și rotunjite, precum și prin dinți globuloși. Această morfologie este uneori interpretată ca fiind starea pleziomorfă pentru aligatoride, deși analize recente indică faptul că ea ar putea fi descrisă mai adecvat ca fiind pleziomorfă pentru caimanine.

În general, nu există o delimitare clară la baza grupului Alligatoridae între aligatorine și caimanine, existând o rezoluție scăzută în ceea ce privește relațiile dintre membrii bazali ai acestor clade.”

Rămășițele fosilizate ale speciei Mandrasuchus milleri, cranii și fragmente de schelet postcranian provenind de la mai mulți indivizi, au fost descoperite deci în zona de studiu Corral Bluffs, situată în partea de sud-vest a Bazinului Denver, la est de Colorado Springs (comitatul El Paso, SUA).

„Numărul mare de exemplare de Mandrasuchus milleri documentează în detaliu schimbările ontogenetice în anatomia aligatoridelor și impactul acestor modificări asupra înțelegerii relațiilor evolutive”, au precizat paleontologii.

Acest prădător străvechi era de talie relativ mica. El atingea o lungime de aproximativ 1,5 m și o greutate de circa 35 kg. Avea un bot scurt și bont, precum și dinți rotunjiți, asemănători unor nasturi, situați în partea posterioară a maxilarului.

Aeastă conformație dentară indică o dietă generalistă, mai degrabă decât una specializată pentru zdrobirea prăzii cu înveliș dur. Astfel, animalul se putea hrăni atât cu pradă moale, cât și cu viețuitoare cu corp tare, precum moluștele și artropodele, fiind totodată capabil să consume cadavrele unor animale mai mari.

În plus, specia își împărțea habitatul cu o crocodiliană de talie mai mare, numită Borealosuchus sternbergii. Acest lucru sugerează că cele două specii își împărțeau resursele alimentare disponibile, în loc să concureze direct pentru aceeași pradă.

Din această comunitate făcea parte și un al treilea prădător semiacvatic: reptila piscivoră Champsosaurus.

„După dispariția dinozaurilor, lumea a devenit un loc al luptei acerbe pentru supraviețuire, însă crocodilienii au fost un grup care a prosperat”, a declarat dr. Tyler Lyson, curator la Muzeul de Natură și Știință din Denver.

Autorii au concluzionat că supraviețuirea și diversificarea rudelor aligatorilor în perioada de tranziție marcată de extincție, inclusiv un comportament probabil de săpare a vizuinilor, dedus din structurile fosilizate descoperite la fața locului, subliniază măsura în care ecosistemele terestre de apă dulce au fost relativ protejate de devastarea care a remodelat viața în alte părți ale planetei.

Studiul a fost publicat luna aceasta în revista Journal of Vertebrate Paleontology.