150.000 de tone de deșeuri radioactive au fost aruncate în Atlantic între 1949 și 1982. Acum, cercetătorii au descoperit ce s-a întâmplat cu ele

După devastarea atomică din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lumea a găsit utilizări noi și mai benefice pentru dezintegrarea radioactivă. Centralele electrice, tratamentele medicale, cercetarea științifică și industria au înflorit sub o lumină nucleară binevoitoare. Dar revoluția nucleară a venit și cu o problemă semnificativă. Ce să se facă cu toate miile de tone de deșeuri radioactive generate în acea perioadă.

Pentru Europa, soluția a fost relativ simplă. Exista un fund marin perfect utilizabil pe fundul Oceanului Atlantic, despre care autoritățile considerau că nu era folosit de nimeni important.

FLASH NEWS Zelenski merge la ONU pentru a cere presiuni globale asupra Rusiei: „Diplomația trebuie să acționeze”

17:38

FLASH NEWS Kaja Kallas anunță sancțiuni pentru cei care au organizat alegerile rusești în teritoriile ucrainene ocupate

17:37

Așa că, între 1949 și 1982, acolo au ajuns peste 200.000 de butoaie cu deșeuri radioactive de nivel scăzut, însumând peste 150.000 de tone. Majoritatea au fost aruncate la adâncimi cuprinse între 3.000 și 5.000 de metri, scrie Science Alert.

 Loading ...

Timp de zeci de ani, soarta butoaielor a rămas necunoscută

Timp de zeci de ani, nimeni nu a știut cu adevărat ce se întâmplase cu ele. Acum, oamenii de știință au coborât la locul epavei cu un submersibil cu echipaj pentru a investiga. Aceștia au descoperit că multe dintre butoaie sunt corodate și degradate, conținutul lor revărsându-se pe fundul mării.

În mod surprinzător, acest lucru nu reprezintă neapărat o încălcare a planului inițial. Deșeurile radioactive clasificate ca fiind de nivel scăzut, sau LLW, nu înseamnă că nu sunt periculoase. Acestea provin din surse precum utilizarea medicală și industrială și conțin, de obicei, niveluri mai scăzute de radionuclizi cu viață lungă.

Agenția Internațională pentru Energie Atomică recomandă ca deșeurile LLW să fie depozitate în containere rezistente, în izolare, timp de cel puțin câteva sute de ani. Însă, la mijlocul secolului al XX-lea, recomandările erau puțin diferite.

Ghidurile din acea perioadă recomandau ca recipientele să ajungă intacte pe fundul mării și să rămână sigilate doar suficient timp pentru ca radionuclizii cu viață scurtă să se dezintegreze. După aceea, se estima că deșeurile rămase se vor scurge și se vor dispersa lent în oceanul din jur.

Totuși, nu tot ceea ce se afla în butoaie avea să se dezintegreze în mod convenabil. Acestea conțineau un amestec de materiale radioactive, inclusiv cesiu-137, izotopi de plutoniu și tritiu. Unele pot persista timp de mii de ani.

Când aruncarea deșeurilor s-a oprit în anii 1980, toată lumea și-a văzut practic de treabă. Locațiile exacte și starea butoaielor au rămas slab cunoscute timp de zeci de ani. Dar apoi, în urmă cu câțiva ani, inginerul nuclear Patrick Chardon și geologul marin Javier Escartín, de la Centrul Național Francez pentru Cercetare Științifică, au început să se întrebe ce se întâmplase cu deșeurile aruncate.

Sursă foto: Shutterstock

3.355 de butoaie, localizate și cartografiate într-o singură lună

Această întrebare a dus în cele din urmă la NODSSUM – Nuclear Ocean Dump Site Survey Monitoring – un proiect interdisciplinar care reunește fizica nucleară, geologia, oceanografia, biologia și chimia marină pentru a găsi butoaiele și a investiga ce efect, dacă există, au asupra mediului înconjurător.

Prima expediție a pornit în iunie 2025, la bordul navei de cercetare L’Atalante. În această primă incursiune, echipa a trimis un vehicul subacvatic autonom numit UlyX să parcurgă fundul mării pentru a cartografia și fotografia butoaiele. Acesta a colectat în același timp apă, sedimente, pești și crustacee din zona înconjurătoare.

În doar o lună, au localizat și cartografiat 3.355 de butoaie. Prima expediție a fost una de recunoaștere, oferindu-le cercetătorilor ceva ce nu avuseseră până atunci: ținte. Apoi, în mai 2026, s-au întors.

De această dată, la bordul navei Pourquoi Pas?, echipa a adus Nautile, un submersibil pentru trei persoane. Acesta era capabil să coboare până la 6.000 de metri. În cadrul a peste 20 de scufundări, a transportat oamenii de știință la peste 4.700 de metri adâncime pentru a inspecta direct butoaiele și a colecta probe din imediata lor apropiere.

La prima vedere, starea unora dintre butoaie era alarmantă. Acestea erau puternic corodate și degradate, materialul scurgându-se vizibil pe nisipul din jur.

Deșeurile radioactive au devenit parte din ecosistemul marin

Dar aici expediția a devenit surprinzătoare. Butoaiele păreau, de asemenea, să funcționeze ca niște mici oaze pe fundul nisipos al mării, altfel slab populat. Anemonele se prinseseră de butoaie. Bureți de mare, castraveți de mare, pești și crustacee trăiau în jurul lor, iar crabii păreau să prefere în mod special aceste adăposturi artificiale.

Acest lucru le-a prezentat cercetătorilor o problemă neașteptată. Butoaiele nu erau pur și simplu containere care eliberau lent materiale radioactive într-un abis pustiu. Ele deveniseră parte a ecosistemului. Ceea ce a ridicat o întrebare mult mai complicată. Ajungea o parte din acel material radioactiv chiar în interiorul animalelor?

Nu exista nicio îndoială că materialul radioactiv scăpase din containere. Instrumentele de la bordul navei au detectat semnale semnificative de cobalt-60 și niobiu-94. Cercetătorii le-au putut asocia în mod specific cu deșeurile aruncate.

Cesiu-137 și americiu-241 au fost, de asemenea, prezente la niveluri mult peste valorile de fond așteptate în urma testelor nucleare atmosferice și a accidentelor. Dacă această radioactivitate se acumulează în animalele care trăiesc pe și în jurul butoaielor este însă o altă problemă.

În cinci situri, Nautile a colectat sedimente, apă, organisme și comunități microbiene din imediata apropiere a butoaielor. Cercetătorii au prelevat, de asemenea, probe din habitate stâncoase din apropiere pentru a avea un punct de comparație cu comunitățile care trăiesc în jurul butoaielor.

Submersibilul Nautile nu a prezentat semne de contaminare

Aceste probe sunt acum analizate pentru a determina ce efect, dacă există vreunul, au aceste habitate neobișnuite asupra creaturilor care și-au găsit aici noul cămin.

Există însă precedente care sugerează că nici măcar niveluri ridicate de radioactivitate în apropierea unei surse nu se răspândesc neapărat foarte departe.

Un studiu recent asupra submarinului sovietic scufundat Komsomolets a constatat niveluri ale radionuclizilor de sute de mii de ori mai mari decât valorile de fond chiar în jurul reactorului care prezenta scurgeri. Însă aceste niveluri scădeau brusc în doar câțiva metri, pe măsură ce materialul se dispersa în apa mării.

În mod similar, echipa NODSSUM a constatat că, în ciuda semnalelor radioactive semnificative din jurul butoaielor, nivelurile de activitate nu erau suficient de ridicate pentru a reprezenta probleme majore de protecție împotriva radiațiilor pentru oamenii de știință care manipulau probele. Nautile și instrumentele pe care le transporta nu au prezentat semne de contaminare.