„Axa Rezistenței” s-a îndoit, dar nu s-a rupt. „CARACATIȚA e încă periculoasă, chiar dacă unele dintre tentaculele sale au fost amputate”
„Șocurile frontului de rezistență împotriva regimului sionist vor continua până când această «tumoră canceroasă» va fi eradicată de pe harta lumii”, a declarat Ali Fadavi, comandant adjunct al Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), în data de 17 octombrie 2023, la zece zile după ce teroriștii palestinieni au trecut din Gaza în Israel. La acea vreme, experții elaborau scenarii în care mii de luptători din „Axa Rezistenței” a Iranului ar lansa incursiuni pe mai multe fronturi în Israel.
Hezbollah în Liban, mișcarea Houthi Ansar Allah din Yemen și milițiile șiite din Irak au vizat Israelul prin atacuri cu rachete și drone.
- Rebelii Houthi au reușit chiar să perturbe transportul maritim prin Marea Roșie.
- Iranul și Israelul s-au atacat reciproc cu rachete.
- Dar, în cele din urmă, zvonurile privind o invazie la scară largă nu au avut o acoperire în realitate.
„La mijlocul lunii iunie 2025, atunci când Israelul a anunțat începerea unei operațiuni militare menite să paralizeze programele nucleare și de rachete ale Iranului, niciunul dintre membrii «Axei Rezistenței» nu a intervenit pentru a sprijini Teheranul. Deși Houthi au făcut mai multe încercări de a ataca Israelul, lansările lor sporadice de una sau două rachete deveniseră de mult timp o rutină pentru apărarea aeriană a statului evreu și nu ofereau niciun ajutor real regimului iranian”, amintește Marianna Belenkaya, expertă în Orientul Mijlociu, într-o analiză publicată de The Insider.
Strategia pe termen lung a Iranului
Strategia Iranului de construire a unor aliați proxy este în curs de elaborare încă de când există Republica Islamică. Inițial, această strategie a implicat doar grupuri și mișcări șiite.
„Primul a fost «Frontul Islamic pentru Eliberarea Bahrainului», care a încercat să organizeze o lovitură de stat în regat, în 1981. Gruparea a avut sediul în Iran timp de mulți ani și s-a bucurat de sprijinul financiar al Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC).
- Scopul său era de a declanșa o «revoltă a tuturor musulmanilor sub conducerea Imamului Khomeini» – ideologul Revoluției Islamice din Iran și primul Lider Suprem al republicii.
- Dar lovitura de stat din Bahrain a eșuat, iar Frontul a fost desființat în 2002.
- Totuși, până în ziua de azi, autoritățile din Bahrain acuză periodic Teheranul că încearcă să destabilizeze țara lor, unde o familie regală sunnită conduce o populație majoritar șiită.
Următoarea inițiativă – și, în mod notabil, mult mai reușită – a fost Hezbollah, care s-a format la începutul anilor `80, în timpul războiului civil din Liban. Liderii șiiți libanezi ai grupării au primit patronaj din partea Teheranului și, în timp, gruparea a evoluat în principala forță de atac în confruntarea continuă a Iranului cu Israelul.
Aceste eforturi s-au extins la sfârșitul anilor `90, când Qassem Soleimani a fost numit comandantul Forței Quds a IRGC, unitatea responsabilă de desfășurarea operațiunilor în afara Iranului. Soleimani este creditat cu transformarea strategiei de intermediere – nu doar ca mijloc de exportare a Revoluției Islamice, ci ca instrument central al influenței geopolitice iraniene.
- Strategia a implicat crearea de noi organizații străine, sprijinind în același timp pe cele existente.
- Cu ajutorul lui Soleimani, mișcarea Hezbollah și-a extins rapid influența în Liban, devenind în cele din urmă un stat în stat.
- Deși Hezbollah a suferit pierderi semnificative în războiul său din 2006 cu Israelul, sprijinul iranian a ajutat grupul să se redreseze relativ repede.
În 2011, la cererea Iranului, mișcarea șiită libaneză și-a trimis luptătorii în Siria vecină pentru a ajuta regimul lui Bashar al-Assad să lupte împotriva forțelor rebele în primele zile ale războiului civil din țară.
În plus, lui Soleimani i se atribuie pe scară largă rolul decisiv jucat în convingerea președintelui rus Vladimir Putin de a desfășura trupe rusești în Siria, în 2015”, explică Marianna Belenkaya.
„Legăturile Iranului cu milițiile irakiene datează din anii `80”
Timp de peste un deceniu, Hezbollah și alte grupări șiite din Irak, Afganistan și Pakistan, nu numai că au servit ca apărători ai guvernului sirian, ci și ca instrument cheie al influenței iraniene în țară.
IRGC și-a trimis propriii consilieri și specialiști militari în Siria, dar reprezentanții Iranului au efectuat majoritatea operațiunilor de luptă propriu-zise.
„Legăturile Iranului cu milițiile irakiene datează din anii `80, când Republica Islamică s-a aflat în război cu regimul lui Saddam Hussein. Chiar și după încheierea luptelor în 1988, multe grupuri de opoziție irakiene – în special cele șiite, precum Corpul Badr – au continuat să caute refugiu în Iran.
- Abia după căderea regimului lui Saddam Hussein în 2003, aceste grupuri s-au întors în Irak, unde s-au alăturat activ luptei pentru putere – unele concentrându-se pe alungarea Statelor Unite din țară.
- Sprijinul politic, financiar și militar pentru aceste forțe a venit din Iran.
Noile autorități de la Bagdad au avut nevoie de ani de zile pentru a stabili un echilibru chiar și fragil între dominația americană, influența iraniană și interesele statelor arabe vecine. Aceste grupuri de interese divergente s-au unit pentru scurt timp în lupta împotriva Statului Islamic, care a prins teren în Irak și Siria începând cu 2013.
În 2014, au fost formate Forțele de Mobilizare Populară (FMP), o organizație umbrelă care cuprinde zeci de grupări armate, majoritatea șiite.
Totuși, odată ce amenințarea din partea Statului Islamic s-a diminuat, principalele facțiuni ale PMF și-au reluat confruntarea cu Statele Unite pe teritoriul irakian și sirian, ajutând în același timp guvernele ambelor țări să reprime disidența.
Practic, PMF a început să joace un rol în Irak similar cu cel al Hezbollah în Siria – mai ales că statutul său a fost recunoscut oficial de Bagdad. Luptătorii din grupările armate au început să primească salarii guvernamentale și au fost recunoscuți oficial ca făcând parte din armata irakiană”, continuă Marianna Belenkaya.
„Hezbollah s-a alăturat Hamas pe 8 octombrie 2023”
Între timp, în Yemen, mișcarea Houthi – în mare parte independentă – își consolida controlul asupra capitalei Sana’a, precum și asupra unor zone întinse din întreaga țară. Cu toate acestea, Teheranul le-a furnizat Houthilor arme, oferindu-le totodată tehnologia și materialele necesare pentru a produce rachete și drone.
„În plus, luptătorii Ansar Allah au fost antrenați în taberele Hezbollah din Liban. În prezent, Houthi sunt singura forță aliată cu Iranul care încă luptă activ împotriva Israelului, aproape la capacitate maximă (având în vedere decimarea Hamas și a Jihadului Islamic Palestinian din octombrie 2023).
- Grupările militante palestiniene reprezintă o excepție printre reprezentanții Iranului.
- Nu sunt șiite și își au rădăcinile în mișcările extremiste sunnite, cum ar fi Frăția Musulmană din Egipt.
- Dar lupta lor comună împotriva Israelului i-a adus în alianță cu regimul ayatollahilor.
- Deși relațiile dintre Hamas și Teheran s-au răcit după ce gruparea palestiniană a refuzat să lupte pentru Assad în 2011, ruptura s-a dovedit a fi temporară.
Conform relatărilor din presa israeliană și americană care citează surse din serviciile de informații, Iranul și Hezbollah erau la curent cu planurile Hamas de a ataca Israelul, dar nu au fost de acord să participe la operațiune. Rămâne neclar dacă Hamas a coordonat măcar data atacului său cu aliații săi regionali. Oficial, Iranul neagă că ar fi avut cunoștință anterioară despre atac.
Hezbollah s-a alăturat Hamas pe 8 octombrie 2023, dar a procedat cu prudență, crescând treptat numărul de lansări de rachete îndreptate spre Israel.
Houthii au intrat în luptă 11 zile mai târziu. Pe 19 octombrie, au încercat primul lor atac împotriva teritoriului israelian. O lună mai târziu, au început să vizeze navele din Marea Roșie, perturbând traficul maritim prin Marea Roșie”, mai scrie Marianna Belenkaya în analiza publicată de The Insider.
„Iranul a pierdut Siria și, odată cu ea, capacitatea de a sprijini direct Hezbollah”
Iranul a rămas inițial pe tușă, chiar dacă Teheranul s-a confruntat cu acuzații din partea Israelului, Iordaniei și Autorității Palestiniene că alimentează escaladările în Cisiordania și în Regatul Hașemit prin contrabanda cu arme către grupări palestiniene prin Siria.
Cu toate acestea, Iranul s-a implicat deschis în 2024, lansând două atacuri cu rachete împotriva teritoriului israelian.
„Primul atac, în primăvară, a avut loc ca represalii pentru un atac israelian care a ucis mai mulți ofițeri superiori ai IRGC într-o clădire din Damasc afiliată ambasadei Iranului.
Al doilea a avut loc pe 1 octombrie și a venit ca răspuns la două asasinate – cel al șefului biroului politic Hamas, Ismail Haniyeh, în timpul vizitei sale la Teheran, pe 31 iulie, și cel al secretarului general al Hezbollah, Hassan Nasrallah, la Beirut, pe 27 septembrie.
Șeicul Nasrallah a fost ucis în timpul unei operațiuni israeliene care a vizat Hezbollah. Pe parcursul a două luni de lupte intense, armata israeliană a efectuat atacuri aeriene și a folosit tactici hibride – inclusiv detonarea dispozitivelor de pager – înainte de a trimite în cele din urmă forțe terestre pe teritoriul libanez.
Resursele Hezbollah au fost grav afectate. Pe lângă secretarul general, care ocupa o lungă funcție, grupul a pierdut numeroase personalități importante din conducerea militară și politică. Membrii Hezbollah cu sediul în Siria au fost, de asemenea, afectați în cursul campaniei.
Una dintre consecințele cheie ale slăbirii mișcării șiite libaneze și ale epuizării capacităților sale militare a fost căderea regimului lui Bashar al-Assad la Damasc. Iranul a pierdut Siria și, odată cu ea, capacitatea de a sprijini direct Hezbollah în Liban.
Pe lângă asta, Beirutul, cu sprijinul Statelor Unite și al Arabiei Saudite, a ales un nou președinte și un nou prim-ministru care și-au exprimat disponibilitatea de a aduce armele Hezbollah sub controlul statului – chiar dacă încercarea de a face acest lucru risca declanșarea unui război civil.
Între timp, problemele interne distrag atenția milițiilor șiite din Irak. Țara se pregătește de alegeri, iar guvernul de la Bagdad a făcut tot posibilul să împiedice aceste grupări să intre într-un nou război cu Israelul, ca nu cumva teritoriul irakian să devină același câmp de luptă ca Libanul. Drept urmare, nu a mai rămas nimeni să vină în ajutorul Iranului”, punctează Marianna Belenkaya.
„Comunitatea internațională nu are o soluție clară la problema Houthi”
Cu toate acestea, după campania de bombardamente americano-israeliană de luna trecută împotriva Iranului, facțiunile irakiene au amenințat că vor ataca bazele americane din regiune.
În cele din urmă, însă, chiar Teheranul a lansat un atac asupra unei baze americane din Qatar – după ce a avertizat mai întâi Doha, care la rândul său a notificat Washingtonul. Este adevărat, punctează Marianna Belenkaya, războiul s-a terminat foarte repede, dar asta nu înseamnă că Teheranul a renunțat la încercarea de a influența evenimentele din regiune.
Conform unui concept israelian, Teheranul este reprezentat ca un cap de caracatiță, cu tentaculele ca reprezentanți. Acoperirea sa reprezintă în continuare o amenințare, chiar dacă unele dintre aceste tentacule au fost amputate.
„«Axa Rezistenței» s-a fragmentat, dar nu s-a destrămat complet. Armata israeliană, în mod semnificativ, își consolidează acum granița cu Iordania pentru a bloca contrabanda continuă de arme și bani din Iran către grupuri palestiniene.
Iranul și reprezentanții săi nu și-au pierdut capacitatea de a comite atacuri teroriste în interiorul Israelului sau în străinătate, vizând organizații evreiești. Și, aproape în fiecare săptămână, apar noi rapoarte despre agenți recrutați de Iran care operează în Israel.
Comunitatea internațională nu are o soluție clară la problema Houthi. Houthii susțin că își vor înceta atacurile când se va termina războiul din Gaza, dar astfel de promisiuni sunt extrem de nesigure. În orice moment ar putea bloca din nou Marea Roșie.
Între timp, războiul din Gaza continuă, chiar dacă negocierile de încetare a focului au prins din nou avânt. La fel ca Hezbollah, Hamas face tot posibilul pentru a supraviețui în fața pierderilor grele de pe câmpul de luptă. Chiar dacă Hamas pierde puterea în Gaza, influența sa în Cisiordania va rămâne probabil semnificativă”, precizează Marianna Belenkaya.
„Nu există niciun motiv să credem că Iranul și-a abandonat ambițiile”
În același timp, Statele Unite și Iranul se pregătesc pentru o nouă rundă de negocieri nucleare, care au fost întrerupte de război. Dacă Washingtonul ajunge la un acord cu Teheranul și începe să relaxeze sancțiunile, Iranul va putea, mai devreme sau mai târziu, să-și reconstruiască rețelele de influență regională – chiar dacă doar parțial.
„În Orientul Mijlociu, oamenii știu cum să aștepte: puțin timp, niște bani, o scăpare de vigilență sau control – și dintr-o dată, un jucător marginalizat revine cu o încercare de răzbunare. De aceea nu există niciun motiv să credem că Iranul și-a abandonat ambițiile. Mai întâi, însă, Teheranul trebuie să se regrupeze intern, să-și lingă rănile și să accepte unu sau două compromisuri temporare – probabil cu Statele Unite și, poate, și cu AIEA.
- Totuși, dacă ayatollahii se dovedesc a fi intransigenți, perspectivele Iranului de a se redresa rapid vor fi mult diminuate, iar o nouă rundă de conflict între Israel și Iran nu poate fi exclusă.
- Cu toate acestea, chiar și fără sprijin direct iranian, foștii aliați proxy ai Iranului pot găsi patroni dacă aleg să caute.
- Hamas și alte grupuri radicale, de exemplu, ar putea continua să se bazeze pe finanțarea de la organizații caritabile islamice răspândite în Orientul Mijlociu, inclusiv de la cele din Turcia.
Mai mult, atât Statul Islamic, cât și al-Qaeda rămân active. Deși nu mai controlează baze teritoriale semnificative, ele încă dețin resurse. Atât timp cât există un inamic a cărui ură le poate alimenta ideologia – și le poate stimula strângerea de fonduri -, aceste grupări teroriste vor dăinui”, încheie Marianna Belenkaya analiza publicată de The Insider.
RECOMANDAREA AUTORULUI: