EXCLUSIV VIDEO | Marile secrete ale reputatului psiholog criminalist Tudorel Butoi. De la copilăria printre barbugii și bișnițari la examenele picate, iubirile trăite și dedesubturile unei societăți care naște comportamente deviante

Publicat: 24/11/2022, 15:20
Actualizat: 24/11/2022, 15:24

În Ministerul de Interne, au existat oameni care au făcut istorie, care au lăsat ceva în urma lor, cu care poți să diseci problemele societății prin filtrul experienței profesionistului care a avut de-a face cu toate tipurile de personaje din palierul infracțional și ale cărui mesaje au greutate și valoare în timp. Profesorul universitar Tudorel Butoi, reputat psiholog criminalist, nu mai are nevoie de prezentare. 

Gândul a realizat cu profesorul Butoi un interviu de colecție, pentru că este pentru prima dată când veteranul polițist care a introdus în criminalistică detectorul de minciuni vorbește despre viața sa fără ocolișuri, cu sinceritate și aplomb.

La cei 74 de ani, Tudorel Butoi a păstrat intacte amintirile din copilărie, vremuri în care a pornit de jos, de la talpa unui mic sat din Mehedinți, dintr-o familie de țărani modești și gospodari, a avut o adolescență presărată de eșecurile unor examene picate pe care totdeauna le trecea la sesiunea din toamnă, a trăit printre golanii de pe malul Dunării, a participat la încăierările cartierelor pline de bișnițari și barbugii, a extras de acolo lecții de viață care i-au modelat personalitatea, a picat la Medicină, a ajuns la Marină și de acolo la Facultatea de Psihologie. Acesta a fost marele pas care l-a aruncat în “groapa cu lei” a Ministerului de Interne, loc de unde a ieșit la pensie colonel și continuă azi, la 74 de ani, să educe generații de studenți, să dea consultații la cabinetul de psihologie și să realizeze expertize psihologice de mare acuratețe.

În premieră și în exclusivitate, profesorul Tudorel Butoi se destăinuie în acest interviu, nu ocolește subiectele ce țin de intimitatea sa și oferă șansa tinerei generații de a afla care sunt ingredientele pentru o carieră de succes.

Explicațiile sale nu se opresc aici. Este un interviu-maraton în care abordarea multor probleme sensibile ce țin de natura umană, de comportamentele din ce în ce mai deviante sau simulate, frica și angoasele, incompetența, lipsa de pasiune în profesie, greșelile legislației în materie de procedură penală sau lipsa instrumentelor operative adecvate în munca polițistului crează un tablou dezolant cu efecte distructive pe termen lung.

Pe lângă realizările profesionale, profesorul Tudorel Butoi se mândrește cu copiii săi. Fiica sa este colonel de poliție judiciară la IGPR, iar fiul este medic ATI la Spitalul de Urgență Floreasca. Are o familie reușită, în ciuda timpului dedicat în mare parte activității de psiholog criminalist.

La psiholog, cu sportivii de înaltă performanță

Aș vrea să începem acest interviu vorbind un pic despre familia dumneavoastră. N-ați vorbit niciodată. Dacă puteți să vă întoarceți înapoi în copilărie, ca să știm de când a înmugurit în gândul dumneavoastră speranța, dorința și putința de a intra în cadrul Ministerului de Interne și de a deveni psiholog criminalist.

Este o întrebare vizavi de răspunsul căreia foarte mulți dintre masteranzii și studenții noștri o să fie mulțumiți, pentru că și pe ei îi preocupă, mai ales acum, la vârsta tinereții și a viselor, ascendența profesională, reușita într-o anume zonă. Fără a le opri visul, pentru că visul unui tânăr nu poate fi oprit niciodată sau frânt, îi încurajez să viseze și să proiecteze spre zona aceasta. Dar, pentru că toată viața am fost un realist și un pragmatic, trebuie să subliniez că sunt alte timpuri și alte vremuri astăzi. Deci, copiii trebuie să se adapteze noilor realități. Spre exemplu, la vremea când eu am fost selecționat pentru Institutul de Criminalistică în România, era greu și să zici psiholog, că sunt două consoane. Și sunt suficient de multe etape din viața mea când mi s-a zis spiholog, profesor, fel de fel de chestii, pisiholog.

Deci, au fost alte vremuri, în sensul că Ministerul de Interne nu școlariza pe această specialitate. Ușor, ușor, au avut loc evenimente novatoare și în structura în care Poliția, Criminalistica, s-a raportat evenimentelor infractogene și a cerut la un moment dat prezența psihologului.

Ba mai mult, au avut loc deschideri și colaborări cu alte unități de poliție din lumea asta întreagă, s-a auzit de profiler, s-a auzit de abordarea analizelor comportamentale. Ce domeniu… 51 americanii, FBI, analiza comportamentală. Dar foarte târziu.

Acest lucru mi-a favorizat mie ascensiunea profesională. Eu am terminat Facultatea de Psihologie cu o medie care mi-a permis repartiție republicană.

Eram 28 de psihologi în toată țara. Să mă audă studenții de la Psihologie: 28 de psihologi în toată România. Singura facultate, la București, nu Iași, nu Constanța și așa mai departe. Și pe numărul ăsta mic de specialiști exista o ofertă destul de mare, posturile fiind foarte bune prin spitale, prin ministere, prin policlinici.

Foarte multe zone aveau nevoie de psihologi, inclusiv zonele Ministerului de Interne. Eu, însă, m-am dus psiholog clinician. Am stat toată stagiatura, patru ani de zile, într-un serviciu de explorări neuropsihice, de care-mi aduc aminte cu mare plăcere. Facem o paranteză: acest serviciu își propunea să acorde asistența psihologică, montajul psihologic numai sportivilor de înaltă performanță.

Îți dai seama ce mare favoare ca eu, având 23 de ani, să stau de vorbă cu Cornel Dinu, care avea și el 24 sau 25, cu Lucescu, cu Dobrin, cu Alec Năstac. Pe toți îi salut cu toată dragostea, pe cei care sunt în viață și-mi aduc aminte. Zilele astea, prin contribuția și efortul domnului profesor George Coca, am făcut o serbare a acestei personalități care a fost Marcel Răducanu, de la Steaua, care mie mi-a fost în vremurile acelea pacient.

Era o plăcere, cum să spun, provocatoare să dai teste de inteligență, de atenție, de memorie, pentru obținerea vizei ”apt psihic”, acestor mari sportivi la care lumea se uita printre gard, iar ei veneau la mine în calitate de subiecți. A fost un avantajat și am legat și prietenii.

Acolo am învățat și eu cum se scrie, în centrul ăsta de medicină sportivă, un articol științific pentru o revistă din țară sau din străinătate. Am colaborat și am fost colegi și prieteni cu neurologi, cu endocrinologi, cu fizioterapeuți și așa mai departe. Este timpul să afirm, cu mare curaj, că în vremurile acelea, steagul României era pe cele mai înalte catarge.

“Barbut, la greu cu golanii, bișniță până la Dumnezeu”

Dar rădăcinile, părinții?

Îmi face o mare plăcere să-ți spun că mă trag din dealurile Mehedințiului, un sătuc mic numit Bobaița, din comuna Malovăț, aproape de Turnu Severin și aproape de Dunăre. O zonă minunată, și îmi place să  spun că n-am părăsit-o niciodată.

Acolo ne-am agonisit viața, din ceea ce poate să facă o gospodărie individuală pentru autoexistență. Nu puteai să nu ai, acolo, o vacă, două, să nu ai o pereche de cai cu căruță, să nu ai niște oi, capre și așa mai departe.

După vârstă, aveam atribuțiuni. Ușor-ușor, m-au luat unchii mei la coasă. Coasa este o chestie frumoasă pentru copii și ține loc de multe săli în care trageți și băgați anabolizante în voi! Coasa-i coasă. La 12 ani, să costești lucernele și fânul, și toate cele…

Părinții, modești. Scoborând spre Turnu Severin, unde și-au făcut ei o casă, am hălăduit prin cartierele Tabaci, Moara de foc, Schela Cladovei, Cloșani și așa mai departe … mă pui în fața mărturisirilor. Și e bine să cunoască tinerii mei studenți care cartiere n-au putut să-mi ofere decât ce se putea oferi unui tânăr într-un oraș-port, Turnu Severin.

Adică, să le luăm pe rând. Barbut, la greu cu golanii, cu astea, cu nu știu ce… Porumbei. Eram cel mai mare crescător de toate națiile. Bișniță, bișniță până la Dumnezeu. Cu sârbii, cu ăștia, cu cafeaua, cu țigările. Încăierările între noi, adolescentine, dar care se lăsau și cu morți, pentru că noi ne încăieram la nunți, la astea.

”Profesorul Butoi n-a luat niciun examen în viața lui din prima”

Multă lume vorbește și-și închipuie un peisaj. Eu le doresc tuturora să se bucure, eu n-am prea avut timp. Cum dracu să ai timp de fete în sensul romanelor lui Teodoreanu pe care le citeam, că trebuia să faci țuica! Păi pentru asta trebuia să umpli budanele alea cu prune, să le cauți pe jos, să te lupți cu cazanele de boască, de borhot, de cutare. Sau veneau toate celelalte munci din care trăiam. Ca să mă duc la școală, trebuiau să vândă un porc un vițel, ceva.

N-am avut timp (de îndrăgosteli – n.red.). M-am trezit îndrăgostit. Și acuma, tot așa, să-i încurajez pe tinerii noștri. Măi copii, având atâtea munci de rezolvat, cum v-am zis, oraș, port cu nenorociri, cu bișnițari …

N-am prea avut timp de învățat carte. Nu fiți uimiți așa, profesorul Butoi, cel mai mare, cutare… Profesorul Butoi n-a luat niciun examen în viața lui din prima.

A fost examen în generația mea să dai din clasa a patra în a cincea. Normal că am picat, era vorba de tabla înmulțirii, socoteli de-astea de gradul 1, de gradul 2. Prin clasa a patra, nu-mi intrau în cap deloc, motiv pentru care n-am intrat. Abia toamna, pe niște locuri la o școală generală, pe-acolo, s-a făcut, așa, puțină curățenie și am intrat și eu.

Am făcut șapte clase, trebuia să dau examen de capacitate, să intru într-a opta, la liceu, țintă mare de tot. Credeți că am intrat? Nu am intrat! Tot așa, toamna, cu mare, mare supărare, mâhnire, și pe mine, și pe părinți, și pe alții care intraseră, am intrat și eu.

Vreau să spun așa: toamna se găsea și pentru mine un loc și intram. Am făcut liceul. Dezastru! Păi ca să iei… îmi aduc aminte fizica, chimia, matematicile … erau domenii pentru mine străine rău de tot. Dacă luam un 7 sau în 6 la matematică, eram deja proprii mei ochi, eram o valoare.

Termin amărâtul de liceu, hai să dau și eu examen la facultate. Mă uit la colegii mei, că n-aveam la cine. Mama, care a fost cea mai frumoasă mamă, cea mai iubitoare, cea mai devotată și cea mai minunată, punea degetul când avea de scris pe hârtii, că nu avea școală. Și cu cine să mă consult? Da, am auzit din zvon public că se poate intra la Medicină. Aoleu, repede, să mă duc și eu la Medicină. Am venit aici, în București, la Medicină. Cu alte cuvinte, iată-mă pe mine, țărănușul ăla de-acolo, cu atâtea insuccese, venind la Medicină în București, să dau eu la Medicină.

La Medicină, când am ajuns, am găsit pe holurile facultății alți candidați, ușurel mai în vârstă decât mine. Se înfiiințaseră atunci pungile de plastic pe care scria Kent, Marlboro, cutare. Acești candidați, fete și băieți, purtau pungile astea pe holuri și-n ele vedeam, prin transparență, niște cărți groase: Ranga, Voiculescu. Ce sunt astea? Păi băi, băiatule, amețitule, astea sunt tratatele de anatomie, de fiziologie. Ai citit? Nu, eu am anatomia aia de la liceu. Pentru că așa ne și spuneau ăștia. Veniți, nu mai pregătiți, numai cu asta, ca să meargă meditațiile, industrii.

Picat la Medicină, cu 6,66

Am luat 6,66. Normal că am picat. În situația aceasta, m-am întors, din nou, eram obișnuit, cu coada între picioare, acasă. Ce-ai făcut, mă, mama, pe-acolo, pe unde ai fost? I-am explicat eu mamei cum e Bucureștiul, cu statui multe, cu parcuri, cu asta. Și mama era încântată de ce spuneam eu. În sfârșit, i-am explicat că n-am intrat din puțin. Mamă, n-am intrat, am luat 6,66. Se intrase cu 8,50.

Ehei, ce facem, ce facem? Te duceai spre 17-18 ani. Mama: ”Îl dăm cu unchiul Nae, care era mecanic instalator. N-ai văzut pe unchiul Nae? Toată ziua cu salopetele, pune calorifere, face cazane, nu știu ce… Mereu are bani unchiul Nae, că-l cinstește lumea”. Tata: ”Măi Veronico, e bine și să-l dăm la o meserie pe băiat. Dar tu ai văzut ce mâini are unchiul Nae? Ce mâini are?! Pline de motorină, de rugină, săracul, unghiile alea negre cu care lucrează. Eu îl fac frizer”, zice tata. ”L-ai văzut pe Robertinu în strada mare, îmbrăcat frumos, la halat. De câte ori mă bărbieresc, las 3 lei”.

Pe disputa asta, încotro să mă duc în viață – că trebuie să lămurim asta, că ne ascultă studenții -, pac, comisariatul militar la poartă: ”Aloo, Tudorel Butoi!” Eu sunt. ”Ia de aici, de la tata – ordinul să mă duc la comisariat, prin septembrie era – că ți-a venit rândul să te duci militar”. Am aflat, deci, că trebuie să mă duc militar și că viața mea în carieră se frânge, se rupe. Intram într-o altă etapă de responsabilitate, de maturitate, de disciplină.

De la fotbal cu castane în curtea comisariatului la Marină 

Când am ajuns la comisariat, cu alți tineri, am jucat fotbal cu castane, că era toamnă, până când s-a cam golit platoul comisariatului. Am mai rămas doar vreo câțiva care am primit vestea tristă că va trebui să mai venim o dată, pe 25 octombrie, pentru că pe noi ne ia la Marină. Lovitura tsunami e mic copil, pentru că ăștia făceau toți un an și patru luni, noi trebuia să facem doi ani. Iar eu, care totuși scosesem la capăt și liceul ăsta, mi-ar fi plăcut să mă duc student. Las la o parte faptul că în această Marină am obținut calificarea de radio-telegrafist, fonie, semne, morse, chestii cu aviația, cu marina. Bună specialitate! Cu asta, puteai să te duci în Marină sau la serviciile poștale, în telecomunicații.

Sau să fiți colegul cu Traian Băsescu.

Sau să fiu coleg cu domnul presidente. Sigur că da, n-a fost să fie. Pentru că, într-o noapte, în cabina mea de radist, acolo, cu liniștea și marea… Apropo de asta, am văzut sute de răsărituri și apusuri de soare și am înotat în apele mării cu două-trei sute de metri adâncime, ceva de vis, nu vedeai malurile. A fost foarte frumos. De la vreun metru șaizeci și cinci, am ieșit din Marină cu un metru optzeci și doi, cu o forță și cu agilitate, extraordinar, apropo de armată… Într-o noapte, mă gândesc: totuși, ce fac?

Gândul ăsta – eu ce fac, ce rost îmi găsesc în viață – m-a făcut ca, în momentul în care am debarcat dintr-o cursă din asta de marină, că făceam tot litoralul de la Tulcea până-n Bulgaria, să mă duc la biblioteca Comandamentului Marinei Militare. Și pentru că psihologia era cartea cea mai subțire – o puneam la centură cartea, că știu ăștia cum o poartă -, cunoșteam deja anatomia și fiziologia, de la încercarea, tatonarea cu Medicina, m-am pregătit perfect pentru Facultatea de Psihologie.

Așa am ajuns la Facultatea de Psihologie. Să vezi cum: am luat din Comandament, de la bibliotecă, toate cărțile de psihologie. Erau tratate – lumea nici acum n-a citit – cu chestiuni telepatice, comunicarea dintre submarine și nave… ce aveau ăștia acolo… Inteligența, intuiția, creativitatea, imaginația, toate, dar totul în domeniul militar. Și m-am dus la amiralul flotei române cu raportul în mână: Domnu’ amiral, am pierdut un an, sunt și eu cu liceul terminat. Grăpiș, târâș, aș vrea, dacă-mi permiteți, să dau examen. Ce zice amiralul, Dumnezeu să-l mântuiască, pe unde-o fi: ”N-am nimic împotrivă. Am văzut fișa, foarte bine la trageri, foarte bine la sport, foarte bine la astea, cu toată dragostea îți aprob, dar să știi că am mai dat aprobări din astea, unul n-a intrat. Părerea mea e: aprobare de șapte zile, du-te. Îți dau 11 zile, te duci acasă, îți vezi familia, îți vezi astea…

Examenul la Facultatea de Psihologie, în uniformă militară 

Plec cam în grabă și nu apuc mă schimb – de fapt, eu fusesem să îmi schimb uniforma de marină, dar mânecile de la costumul meu de la Bac erau până aici, cam scurte, pantalonii la fel, eram o caricatură -, și mă duc militar. Mi-am făcut uniforma, am călcat-o, am ajuns militar. Când am intrat, era o oarecare mirare, un militar printre ei, din Marină, să dea examen. Am luat 8,66 la scris și iată-mă la oral, cu marele profesor Paul Popescu Neveanu, Dumnezeu să-l mântuiască, și cu două din frumoasele asistente pe care le avea atunci în comisie.

Ce îmi pică? Probleme de telepatie, imaginație și cutare, exact, cu transfer de gânduri, cu ce citisem în Marina militară. Mă ascultă preț de vreo 10 minute.  Am avut noroc uriaș. Și zice Neveanu: ”Băi, ai citit din literatura militară!” Da. ”Păi atunci ai 10!” Și mi-a dat Neveanu 10 la oral. Iar fetele, asistentele au zis: ”Tinere, poți să ne dai bereta, bereta aia e a noastră”. Eu: Poftiți! ”Ți-am spus, dragă, că bentițele astea sunt de mătase. Tu spuneai că sunt din plastic, uite, sunt de mătase”. Și pe chestia asta cu controlul la beretă și cu faptul că am răspuns foarte bine, am intrat la Facultatea de Psihologie.

Am terminat psiholog, repartiție republicană, la Centrul de Medicină de care am vorbit: asistență exploratorie pentru sportivii de înaltă performanță. Până când, într-o zi, mi-a bătut cineva la ușă. ”Ce faci, domne, cine sunteți? Nu sunteți în planificarea examinărilor de astăzi?” ”Nu sunt, dar… Eu sunt maiorul cutare, de la management, de la Institutul de Criminalistică, am pus ochii pe tine, te luăm pentru că avem treburi de făcut cu psihologul. Ne trebuie psiholog, noi nu facem psihologi. Ne-am interesat prin sursele noastre, nu-i problema ta, și te luăm pe tine.” Mai sunt colegi foarte buni … dădeam eu socoteală, când am auzit de Criminalistică, de Miliție, ordine, disciplină. Păi la spitale eram un prinț, un răsfățat…

Și în felul acesta am ajuns în Ministerul de Interne. Deci, fiți atenți, n-am avut vise de-alea, să citesc pe nu știu cine, să mă fac polițist ca Sherlock Holmes, cu nu știu ce. Dimpotrivă. Am fugit de Poliție ca de dracu, prin piețele sârbilor, pe unde făceam bișniță.

De ce fugi, de aia dai. Și pe urmă, am plecat înainte. Specializări, aducerea detectoarelor de comportament simulat în țară, antrenarea altor psihologi, crearea centrelor de detecție. Primele șase le-am făcut cu mâinile mele. Și tapițate, și făcute și spațiile, și tot.

Criminalii în serie de la detectorul de minciuni

Ați pus foarte mult suflet, mult timp.

Am pus mult suflet, am antrenat psihologi. Eu m-am specializat afară, dar nu asta e problema. Am putut să-mi specializez specialiștii mei și am dat duma în ei, în generația mea.

Unsprezece criminali în serie pe care-i avusese țara asta, unii cu vechime de trei-patru-cinci ani de când își făcuseră năzdrăvăniile, i-am adus, i-am supus detectorului. Mie mi s-au mărturisit unde sunt și cadavrele, unde-s bijuteriile. Totul făcut probator.

I-ați trecut prin ceea ce se cheamă “Macchina della verita”.

Uite, italienii m-au chemat și am ținut acolo conferințe, la Aula Questura din Roma, la Universitatea Sapienza, exact pe ceea ce spui tu. Parcă văd afișele: Colonel Butoi de la Romania, Macchina della verita!

Despre ”combinatorii” din Poliție: “Banii te duc în cap!”

De ce evaluările psihologice care se fac cadrelor din minister nu evidențiază momentele în care, în carieră, unii o mai iau razna. Ce lipsește?

Nu am avut deloc tangență cu activitatea de selecție, orientare profesională și promovare, în care testul de investigație psihologică ar trebui să fie fundamental, dar categoric o cunosc, pentru că am trecut eu însumi prin ea. Două zile m-au ținut cu teste de toate felurile, oamenii și-au făcut treaba. Pe mine, m-au distrat alea, că nu erau probleme.

Lucrurile stau în felul următor: ele sunt testări periodice, adică secțiuni. La data respectivă, ofițerul obține un calificativ și avizul de ”apt psihic” și se duce mai departe. Ce lipsește? Păi lipsește reîntoarcerea în practică. Eu, când mi-am selecționat psihologii mei, cinci-șase psihologi în centrele Cluj, Brașov, Constanța, când le-am făcut eu, am mers cu ei, poate patru-cinci ani, în muncă cot la cot. Se trezeau cu mine la Cluj, care sunt suspecții, ăștia, ăștia, ăștia, ăștia. Hai la Constanța, hai încolo, încolo. Adică aveam o relație de prietenie.

Acest lucru se putea face cu cei cinci-șase psihologi ai mei, dar psihologii din Ministerul de Interne trebuie să facă asta cu zecile și sutele lor de angajați. N-au nici forța, nici uneori priceperea sau competența, nici baza materială ca să poată să o facă.

Eu înțeleg că psihologul, dacă are pasiune, se duce la pomul de iarnă al secției de poliție, unde vin copiii, familia, mai dă la unu câte un bobârnac, îl mai întreabă ce face cu școala, mai discută cu câte o soție vexată că soțul nu prea vine pe acasă sau, dacă vine, vine obosit sau nu știu ce.

Ascultați-mă, psihologi din structuri, numai îmbinând activitatea de selecție și de orientare în laboratoare cu activitatea practică puteți rezolva probleme. Pe urmă, faceți-vă o rubrică cu cazurile problemă pe secție. La secția cutare e unu care a vrut să se sinucidă, n-a reușit, vino la mine să stăm de vorbă. E unul care cam bea și reușește împleticit să meargă prin unitate, vino la mine să stăm de vorbă.

Psihologul trebuie să fie o prezență activă, sprijin, reazăm, încredere pentru colectivele de polițiști și în felul acesta va putea să surmonteze ceea ce avem acuma. A fost acum o lună, s-au sinucis doi polițiști, o polițistă și un polițist, s-au împușcat în cap, din păcate.

Unul după altul intră în combinațiile astea nenorocite în care banii, puterea și influența devin scopul vieții nătărăului. Uită-te, mă, frate, în urma și în viața ta, și în fața ta cum apare un soare, cum ți se joacă nepoții sau copiii, cum ești mulțumit în deplinătatea episoadelor tale de iubire, de dragoste cu familia, cu toți ceilalți. Uită-te în lume, umblă în Europa să vezi ce se întâmplă în alte civilizații. Nu te duce după bani, disperatule, pentru că banii te duc în cap!

Aud de polițist îndatorat la cămătari… Voi sunteți nebuni? Cum să faceți, mă, asta? Polițist cu datorii…

Polițist mână în mână cu dealerii de droguri…

Exact, iată, este foarte grav! Ca soluție, pușcăria direct. Aici nu se discută, pușcărie! Pentru că în tine există germenul acesta infracțional și nu poți să fii în două luntrii, nu poți. 

Unde a dispărut rolul intimidant al pedepsei

Este societatea românească, cumva, un teren foarte fertil, să spunem, pentru comportamente deviante?

Da, este și atragem atenția demult. Eu am explicat demult că exercițiul aplicării legii este insuficient pentru a putea să-i dea polițistului autoritatea, să știe și să asculte de mine. Și azi, oamenii cu care am discutat de-a lungul vieții – și fără îndoială că nu sunt academicieni și nu mai știu ce, sunt interlopi, ăștia cu care mă văd eu pe bulevard toată ziua – au față de mine teamă și respect… Ei știu despre ce e vorba. Teamă și respect! Și eu îi respect pe ei și îi ajut în toate împrejurările în care pot să-i ajuți, să îndrum pe ei, pe copiii lor, familiile lor. Pentru că toți suntem făcuți de Dumnezeu și facem parte din același aluat.

Modurile de operare asupra cărora am atras noi atenția au venit cu forța aici, în țară. Păi discutam noi de prostituție infantilă, de fată de 12 ani, de 13 ani, de 14 ani băgată în rețea de prostituție și rețele pedofilice? Dar ce mă deranjează acum, că discutăm pe modul realist… La Iași, pe undeva, s-a încetat urmărirea penală și a fost scos de sub învinuire un traficant de minore. Mai deunăzi, un ucigaș sechestrează cele două fetițe, le răpește libertatea și le violează.

Pentru a avea o societate care să aibă față de autoritate respect și teamă, trebuie ca și legea pe care autoritatea o implementează să poată să creeze aceste două trăiri: teama și respectul.

Voi ați învățat la școală de cercetarea sub control judiciar în libertate, acasă. Deci, avem loviri, violențe, victimele cu ochii umflați, maxilarele sparte și îl trimite casă, ei cercetează cazul cu omul în arest la domiciliu.

Ca să mai bumbăcească un pic.

Iată cât de frumos accentuezi. Tu pui acuma în discuție ceea ce judecătorul ăla trebuia să știe în înțelepciunea lui, că trimiterea acasă și cercetarea în stare de libertate se secătuiește de rolul preventiv de intimidare a altora pretabili. Când ăla se uită peste gard și îl vede acasă, stând în șezlong, face și el la fel. Deci, rolul intimidant al pedepsei este zero cu asemenea lucruri.

Mai departe, cercetarea în stare de arest. Lumea nu înțelege. Dar nu numai lumea, văd că și magistrații pierd sensul legii. Mereu le-am atras atenția, din anul întâi, la Institutul Național de Magistratură, la facultăți de Drept, la Psihologie. Le spuneam tinerilor magistrați, la Institutul de Magistratură: Domnilor magistrați, trebuie să judecați în exigențele legii și în spiritul legii, că nu e lege pentru fiecare comportament, ci judeci în spiritul legii.

N-a intrat echipa asta de polițiști și de procurori peste Dincă zdruncinatu’, mai nou scriitor, ca să aștepte ora 6:00 de dimineață. De ce? Că legea spune să nu te duci să deranjezi omul înainte de ora 6:00. Omul este în bioritmul lui, cu familia lui.

”Se puteau găsi soluții – n.red.) Să intri înainte, sigur. Spiritul legii vorbește de împrejurări justificative. Deci, legea se respectă, dar în situația împrejurărilor justificative, se încalcă nevoia mandatului și intri peste ăla, că e vorba de viață, de libertate. … Sunt mecanici în aplicarea măsurii.

Și arestul – ca să o definitivăm și pe asta – este o custodie pe care statul și-o asumă să te aresteze, adică să-ți îngrădească libertățile și drepturile pe o perioadă temporară, când statul îți dă mâncare, statul îți dă cazare, statul are grija ta, statul te îmbracă, statul te educă și datorită stării de arest își poate face treaba bine polițistul. Are de făcut confruntări, are de făcut interogatorii, are de făcut cercetări la fața locului, unde te ia și pe tine, în calitate de persoană care trebuie să vezi că s-a desfășurat legal cercetarea la fața locului legat de faptele tale și, în egală măsură, în custodia polițienească a arestului.

Nu poți influența martorii, nu poți strânge probe false, nu te sinucizi, nu ucizi și nu fugi. Deci, iată partea conservatoare pozitivă a arestului, pe care cetățenii și lumea o aplaudă că vrea să i se facă act de dreptate. Sunt multe de lămurit.

Cu politicienii la poligraf. “La exigențele pe care le am, i-aș pica pe toți!”

Pentru că vorbeați de activitatea de profiler, avem o grămadă de politicieni, un spectru foarte larg. Pe cine îl vedeți picat la un test poligraf?

Nu vreau să intru pe terenul ăsta, pentru că eu sunt structurat profesional într-un anume fel. La mine, dacă ar trebui să fac investigația psihologică a unor oameni de asemenea responsabilități, uriașe responsabilități, ei ar trebui să-mi răspundă testelor de personalitate proiective. Arată câți psihologi în viață sunt care știu să lucreze cu aceste tehnici proiective. Trebuie să le știi, să le interpretezi, să le nuanțezi, să mai ai contact post-testare o dată sau de doua ori cu persoana respectivă. Și la exigențele pe care le am față de tehnicile proiective, cred că eu aș pica pe toți, asta sigur.

Las la o parte dacă ar mai trebui să facem investigații pe tehnica comportamentelor simulate, supuși la detector. Ai luat bani, ai făcut complicitate cu hoțul, ai manevrat licitația, ai făcut asta? Eu cred că ar fi într-un mare pericol detectoarele de minciuni din cabinete.

Pentru că mulți sunt foarte mincinoși, să înțeleg.

Sigur că da. Conduitele lor duplicitare, nu vedeți că ei nu se mai opresc din ”o să facem, vom lua măsuri, mâine convoc cabinetul de miniștri, poimâine nu știu ce fac, vom mări pensiile”.

Acum vreau să adresez și o mustrare prietenească cetățenilor acestei țări. Măi, oameni buni, când vi s-a încredințat și vi s-a dat libertatea de a vota, de a vota în comună, la sat, în oraș… votul până sus. De ce ați irosit șansa de a-l întreba pe ăla: ”Ce-ai făcut, mă, tu?” Nu să căscați gura la ce o să facă el, ci la ce a făcut?! S-a mers prea departe caricaturizându-se cu promisiunea. Stau și mă uit la o grămadă dintre noi prostiți de ce spune ăla că o să facă, ce are în gând să… nu știu ce.

Dar ia să vă întreb eu pe voi, distinși politicieni, că m-ați atacat cu această urmărire penală în stare de arest la domiciliu, care-i și inegalitate de tratament. Unul are domiciliu în vilă, altul prin Moldova, într-o casă  de chirpici, fiecare din ei sunt arestați la domiciliu. Egalitatea de tratament – principiu de drept – ce faceți cu ea?

Vă întreb următorul lucru: există în politică, în intenția vreunuia dintre ăștia, să facă un penitenciar european? Doar proiecte. Proiectele să le vedem făcute. Pentru că dacă ar avea locuri de detenție – pe mine n-au cum să mă șmecherească -, ar trimite în detenție. Dar n-au locuri și e supraaglomerare, e nenorocire. Și atunci, să facă și pușcăria tot la ei acasă (la condamnați – n.red.), pe banii lor, pe cheltuiala lor.

Despre recidivă și reinserție: ”Trăim o recrudescență a infracționalității”

Pentru că ați adus vorba despre viața în penitenciar, cum credeți că se face reinserția, că nu am văzut să dea roade?

Da, pentru că există o fractură între ce se construiește în penitenciar ca personalitate, contactul cu psihologii, cu sociologii, cu juriștii, orele de învățământ juridic, uite ce se face, uite cum se face, uite cum se interpretează legea, uite unde puteți greși și așa mai departe. La astea se adaugă o brumă de meserie pe care o învață în penitenciar, deprinderi în diverse lucruri.

Se fracturează cu dezinteresul total al nostru, al societății, vizavi de deținuții ăștia. Gata, ce-ai făcut, ai făcut! Uite, acuma aș vrea și eu să mă apuc de ceva treabă. Da, apucă-te! Dar nu te angajează, că ai cazier… Și atunci de unde reinserție?

Și recidiva? Dacă n-are ce mânca, se întoarce în penitenciar, ca să mănânce din banii statului.

Sigur că omul, seara, se întâlnește cu alt tovarăș. Americanii vorbesc despre crima economică, criminologii și ceilalți vorbesc de treaba aceasta, și anume că omul se duce spre infracțiune mânat de nevoile piramidei bazale ale lui Maslow: adăpost, hrană, sex și așa mai departe.

Când se iese din închisoare, dintr-un regim privativ, se întâlnește deținutul nostru cu provocări extraordinare care îl incită și îl readuc în stările de a fi trăite, de instinctualități hedonice. Se întâlnește cu sexualitatea, e vreun program în televiziuni unde ai dezbrăcatele, jargonatele, botoxatele, pe care deținutul le vede, îl incită. Iese pe bulevard imediat, e pus la punct cu casele care există și în care se prestează sexual cu minore din astea. Dincolo de asta, tovarășii abia îl așteaptă: ”Mișule, ai ieșit, te-ai păcălit, să moară mama, a fost boierie în pușcărie”.

Se duce în patima consumului de alcool. Din patima consumului de alcool, în patima jocurilor de noroc. Am pacienți în cabinet, vin florăresele cu ei: ”Domnul doctor, mi-au vândut casa, mi-au vândut mașina” … Bărbații, nepoții lor care stau grămadă pe jocurile de noroc. Iluzia asta că vor da marea lovitură îi hrănește pe unii dintre ei.

Pe fondul acesta de dezinhibiție, de lipsă de respect, de lipsă de teamă față de autoritate, apare recrudescența infracțională. Intră în casă peste cetățean, mai ales la țară, că pe mine greu să mă păcălească cineva.

La țară, vă spun eu, vine tâlharul noaptea la ora două, bate în ferestruica aia mică, aprinzi lampa și-ți spune: ”Stai în casă, să nu ieși, că-ți iau gâtul!” Și ce să facă bietul bătrân? Rămâne în casă, timp în care tâlharii se duc în grajd și îi taie vaca, o dezarticulează, îi lasă căpățâna și niște copite, și dacă-i mai lasă și pielea, pune carnea în saci. A urcat în mașină și a plecat în alt județ, în alte părți, unde are el blat cu măcelarii, cu astea, că nu știu ce. Păi în ce lume trăim, cum să viețuiască a doua zi bietul om? Vaca nu mai e, porcul nu mai e și el a stat în camera lui, sub amenințarea iataganului.

Trăim, la ora actuală, o recrudescență a infracționalității.

Mai vine și dictatura de la foame, de la restricții. Și nu vedeți că trăim într-o înșelăciune pandemică totală?

Despre ”teroarea” instituită în pandemie: “Parcă eram zombi”

Ce a făcut pandemia din oameni, cum a săpat în conștiință, în comportamentul lor? Ați identificat comportament deviante din cauza pandemiei?

Pandemia i-a speriat pe oameni, au intrat în oameni anxiozitatea și depresia, pentru că la povestea asta pandemică a achiesat toată suflarea mass-media. Toate posturile de televiziune din Europa și din lume au suflat în făcătura lui OMS. Știi ce e OMS? OMS e Organizația Mondială  a Sănătății, cu niște vremelnici care ocupă posturile alea și care toți au interese în industria farmaceutică, de toate felurile.

Big Pharma, unde se rostogolesc miliardele, a avut interesul să le vândă. Cui? Păi n-ați auzit că la Timișoara nu mai sunt locuri, paturile sunt ocupate… N-ați auzit că vin alea, izoletele sau ce dracu erau alea. Se fac corturi, spitale de campanie … Miliarde cheltuite, de care n-a răspuns nimeni. Sigur, și nici nu-i problema mea. O să fie problema unora, că eu știu că nu scapă nimeni. Nimeni nu scapă nepedepsit pentru faptele lui. De ce? Adevăru-i deasupra. Adevărul strigă și mai devreme sau mai târziu. Deci, astea sunt niște înșelătorii.

În oameni, s-a instalat teama, au devenit mai prudenți, și-au pus măștile pe cap. Parcă eram zombi.

De ce sunt atâtea divorțuri după pandemie?

Au apărut probleme de genul acesta, de conflictualitate în cuplu. Vin la mine oamenii la cabinet, mă uit la ei, și ei la mine, ne vedem pentru prima dată și îmi spun: ”Domnul doctor, am ajuns la dumneavoastră foarte greu … Eu sunt trist”. Ești, trist? Păi n-am citit niciunde vreun diagnostic de boală. ”Abătut, trist. Sufăr de abatere, cum s-ar spune”. Omul este anxios, își trăiește necazul.

După ce discut cu omul problematica lui, îl întreb ce profesie are. ”Sunt IT-ist.” Bravo! Ai loc de muncă? ”Da! ”Unde? ”La o multinațională.” Păi și atunci ce te apucă tristețea? Vede că-l încolțesc, n-are unde. ”Domnul doctor, eu vă spun că s-ar putea să mă și îmbolnăvesc.” Deci, sare dintr-una în alta. Păi ești sănătos? ”Da, acuma alerg în jurul blocului, fac ture.” Păi și atunci, de unde…? El trebuie să se ascundă undeva… Și îmi spune că s-ar putea să se îmbolnăvească. ”Nu vedeți la televizor, câți oameni se îmbolnăvesc? A murit o cunoștință de-a mea de 45 de ani…” Deci, e mult de lucrat cu ei.

Repet invitația sau sugestia de a veni în cabinetele de psihologie, să stea de vorbă cu noi, că foarte mulți, dincolo de a fi psihologi, suntem haladiți, suntem trecuți prin viață. Nu v-am zis că prindeam țaizeri la Mehedinți și jucam barbut?

“Câtă bătaie am luat de la grăniceri…dracii m-au găsit”

Vă dau în premieră. La selecția mea pentru Miliție, domnul general Jean Moldoveanu – Dumnezeu să-l țină în amintirea noastră, că discutăm de oameni care au fost cunoscuți și sunt, poate, unii în viață – fusese plecat în Germania, se întâlneau polițiile statelor socialiste  – eu pe urmă am aflat că mandatul de a selecționa un psiholog pentru toate lucrurile astea îl avea de sus de tot – și zice: ”Ați rezolvat problema angajării psihologului?” Și acum zice Vasile, șeful de cabinet: ”Cheamă-l pe generalul X, pe Buzea, generul Buzea”. Și vine domnul general Buzea cu dosarele și le pune frumos în fața generalului Jean Moldovan, repet, șeful Miliției din vremurile alea. Și și-a prins o țigară, Kent fuma, și-a luat dosarele astea la rând și a zăbovit pe fiecare vreo 10 minute. Al doilea, ultimul, că au fost cinci candidați – îi salut pe cei care se știu că au fost mult mai buni ca mine. S-a mai uitat o dată, a mai prins o țigară la dosarul meu, după care a cerut un stilou. Îmi cerea mie un stilou de ăla mare – ”ia dă stiloul” – să se treacă urgent la recrutarea psihologului. Și domnul general Buzea a zis: ”Domnu’ general, tot la ăsta v-ați oprit?” / ”Da, pe ăsta! Păi uitați, mai avem pe aicea, ceilalți au avut medii mai mari. Dar ia uită-te, mă la fișa de observație, de reputație socială a lui ăsta pe care l-am selecționat eu! Ia uită-te, la 12 ani a trecut Dunărea înot la sârbi. Voi știți ce e înotul?

Întrebați-mă pe mine cum e să traversezi fluviul Dunărea, și nu numai o dată, de vreo două ori. Câtă bătaie am luat de la grăniceri, dracii m-au găsit, de amenzi ce le-a dat la părinții mei pe vremurile alea.

Deci, Dunărea am trecut-o, da? La 12 ani, eram un copil. Că ne făceam că ne bălăceam și apoi plecam. Plecam patru-cinci, nu mai aveau ce să ne facă dacă eram în firul Dunării, îi salutam… (revine la general Jean Moldoveanu – n.red.) ”Uite, încăierările cu ăia din Schela, uite încăierări, amenzi, jocuri, toate jocurile de noroc, de cutare …. Păi mie ăsta îmi trebuie în București, nu-mi trebuie ăștia ai voștri, din eprubetă”.

Mi-ați amintit de judecătorul Giovanni Falcone. Și el provenea, trăise tot în mediul infracționalității și al Mafiei, le știa comportamentul. 

Așa a fost și cu mine, când am început, cu specializări, la Rijeka, la scris, la Zagreb, în sfârșit, cu patronaj american, vin înapoi expert specializat în tehnică poligraf. Îmi aduc și acum aminte cauze concrete în care lucrasem cu sârbii – și îi salut și pe ei cu ocazia asta – și nu veneau aparatele. Nu vin azi, nu vin mâine, nu vin poimâine. Eu mi-am făcut de rost pe la Institutul de Criminalistică și mi-a prins bine în viață, pentru că am afișat biblioteca cu cărțile de specialitate.

Nu exista catastrofă sau eveniment mai gogonat la care să nu fiu și eu băgat în echipa operativă. Da, ce să fac? Să car trusele, lămpile cu care se făceau fotografii, camerele video, că nu aveam aceste specialități…

Se investiseră în mine bani pentru detecția comportamentelor simulate și înființarea pentru prima dată a acestor detectoare în România. Și ce zice generalul Anghelescu: ”Băi, ia vino încoace, nu pot să te mai țin aici. Păi aici am biologi, am chimiști, am fizicieni, am grafoscopi și la bilanțurile profesionale tu spui că ai fost la Valea Jiului la catastrofă și ai ținut luminile ca să facă ăia fotografii. Nu mai merge. Ia, ușcheală la Capitală, că am vorbit cu generalul Diamandescu – o altă personalitate elitistă, plină de noblețe – să te ia și să te dea pe stradă, că tu ești înalt, ai făcut sport, ești șmecherit și mergi acolo, în echipele lui.

Și uite-mă pe mine la Capitală, îmbrăcat frumos, ofițer de Miliție… îmi plăcea mult să fiu în uniformă. Mă prezint. Era într-o ședință cu elitele Capitalei. ”Da, el este băiatul, o să vină într-un stagiu la noi de acomodare cu lumea interlopă, cu cutare, cu nu știu ce. Negulescule, îl iei la tine, la Omoruri” …îi zice unei mari legende, lui Negulescu. Ne aude lumea, știe de Negulescu: ”Ce să fac cu el, domne?” / ”Ia-l la Omoruri, la echipa aia”. ”Bă, ai văzut vreun mort?” Eu i-am explicat că am mai văzut și eu morți. ”Uite care e treaba, nu te iau, că nu știi. Am frecvente omoruri cu autor necunoscut. Nu mă apuc și te dădăcesc pe tine, tu ești psiholog. Psihologii ăștia se ocupă cu ăia vii, nu cu ăia morți. Deci pa!”.

„Patru ani am bătut bulevardele, la linia de muncă Diverse”

 În plenul altor șefi de compartimente, să-ți să spună o chestie ca asta… – Copii, treceți peste orice fel de obstacole, aveți încredere în voi! – Zice: ”Nicolae, ia-l la tine, la spargeri” … Nicolae, legendă: ”Mă, tu ai deschis vreun seif vreodată?” Ce să deschid? ”Seif, cu cheie potrivită, cu agrafă…” N-am făcut. ”Păi atunci, nu îl iau nici eu”. Buf! ”Cred că locul lui ar fi la tâlhării. Acolo-i cu mardeală, cu astea. Îl iei, mă, la tine?” / ”La ce oră te trezești dimineața?” Eu m-am cam prins: la ora 7:00 sunt bun de muncă. ”Du-te, bă, de aici, că, la 7:00, noi venim cu ei din țară, căpăciți, bătuți și tu la 7:00 vii la muncă? Nu te iau, că ești leneș”.

În plen, plin de legende, știi, erau șefi de compartiment, ăla nu, ăla nu, se trezește bietul Stanciu Marian, un om căruia îi port o recunoștință deosebită, bun camarad: ”Dați-mi-l mie!” Eu mă uit, era prin spatele colectivului, citea ziare, Stanciu. Zice: ”Îl iau la mine, la Diverse”. Deci chestia cu Diverse e realitate, linie de muncă Diverse. ”Cu ce se ocupă”, îl întreb eu pe blat. ”Lasă, mă, că aici e mișto. Sunt șmenarii, sunt curvele, sunt tâlharii, sunt cutare, sunt cutare, tot ce găsim pe stradă.” Și iată-mă pe mine, că lumea mă știe în halat, de la televizor… Stăpânesc munca, n-am cu cine și de la cine să iau lecții eu. Dar problema este că patru ani de zile, patru ani!, am bătut bulevardele astea: Unirii, Ghencea, Magheru, Rahova, Pantelimon etc., le-am bătut cu picioarele și cu echipele noastre, cu jeep-urile alea de care fugeau toți…

Acum, vorbesc ăștia de lume interlopă. Clanuri? Păi pe vremea noastră exista clan? Mai erau și alte secrete profesionale. Spre exemplu, noi în vremurile acelea, în stradă, la opoziția infractorului cu ”nu-ți dau buletinul, nu cutare”, în stradă îi băteam de-i scoteam din ghete. Noi îi duceam la prăvălie și acolo nu ne mai ocupam de ei… Păi cum adică să poată ăla să-mi dea mie peste chipiu, să mă întrebe dacă am…

Atunci  că nu era cercetare disciplinară după.

Să ia notă și act și să pună ordine în lucrurile acestea, să facă pentru ofițerii operativi proceduri care să fie în sprijinul lor, că altfel, spuma de pe ciorba infracționalității se umflă și dă peste noi, și ne mai și mirăm…

“Vă veți altera personalitatea și veți deveni perdante”

Sunteți psiholog, de ce toate femeile încep să semene cu Barby? Spre ce ne îndreptăm, spre pierderea identității?

Nu, ne îndreptăm spre hăituirea modelelor … Adică urmăresc aceste modele, le imită și le interiorizează de ajung să se transforme și să le imite și sufletește. Tehnicile care vin în întâmpinarea lor sunt un rafinament deosebit astăzi, acidul, botoxul, transplanturile de toate felurile … Eu le spun lor cu toată dragostea și plăcerea: Fetelor, în acest turnir, vă veți epuiza, vă veți consuma, vă veți altera personalitatea și veți fi perdante. Nu vreau să vă spun soarta atâtor fete care au eșuat în grupări (…) dirijate de tâlhari și de hoți. Vi se bagă pe gât fel de fel de parteneriate în care vă veți înpotmoli și o dați în drog, în băutură … Învățați cât de cât, desprindeți-vă de plutonul acesta, obțineți independența financiară, nu fugiți de muncă. Munca, de orice fel, e utilă altuia, găsiți loc undeva, pentru a avea independență financiară și a nu depinde de…

Acum, fac un alt profil, de bărbați ai timpurilor noastre, care sunt bărbați plictisiți, sunt pe grabă, nu se implică, nu intră în ei miza și riscul căsniciei modelelor trecute.

Pericolul din informațiile nefiltrate de pe rețelele de socializare

Cum influențează rețelele de socializare copiii? 

Eu îi sfătuiesc să aibă toate astea și să nu refuze niciun fel de informație. Toate informațiile, de unde vin, sunt utile, în sensul că te pun în fața unor realități, dar trebuie să filtrezi. Uită-te și află ce se întâmplă, cum se întâmplă, chiar dacă este realitate, chiar dacă este conspirație, dar judecă-le tu!

Toți părinții să știe: până la 18 ani ai copilului, sunt responsabili de creștere, educație și sănătate. Fiind în preajma lui, dirijează-i zonele în care îi dai acces, în funcție de vârstă. Am avut reportaje cu subtitlul ”Jos labele de pe copii, ticăloșilor!”, când au încercat, anul trecut, să ducă legea sexualității în școală, am fost vocea cea mai vehementă din această țară. O cunoaștere a unor realități care te duc în zona hedonist-sexuală se face o dată cu vârsta. Crești în vârstă, faci la școală anatomie, fiziologie, mai poți discuta mai amplu cu părinții și nici nu te aștepți când, pe la 17 ani o pupi pe Lizuca prin Cișmigiu și sunteți prieteni și iubiți. Dar nu-mi face tu mie din copiii de 3 ani, de 5 ani generație de onaniști! Păi scria în intențiile lor că trebuie copiilor să nu le interzicem să-și cunoască plăcerile mângâierilor sexuale. Păi nu știți ce e mângâierea sexuală? Este onanism.

Femeile din viața colonelului

Cine a fost cea mai mare iubire a vieții dumneavoastră?

N-am avut timp. Eu, când vorbesc de mare iubire, mă gândesc la ce am citit în adolescență. Cred că prin lecturile astea mi s-au epuizat interesele atât de frumoase. Sunt Ionel Teodoreanu, Drumeș și Sebastian, și alții care-și povestesc iubirile lor. Orice mi s-ar fi întâmplat de-a lungul vieții, s-a amestecat mereu cu profesia, adică au fost relații întâmplătoare. Au fost fete, balerine, actrițe cu care nouă, milițienii și ulterior polițiștii, ni s-au împletit destinul.

Regretați?

Nu regret absolut nimic, pentru că pe fiecare din aceste femei, dacă au existat ele, le-am respectat total, le-am dăruit afecțiune, sprijin sub toate aspectele materiale.

Dragostea merită trăită, dar la mine nu a existat chestia asta frumoasă, să o iei de la 14-15 ani, cu iubitul. La 14 ani aveam de dărâmat copaci în pădure, îmi plăcea să umblu cu cai, aveam alte zone….

Aveți 74 de ani. Mulți ani fericiți!  Și totuși munciți. Dumneavoastră munciți, dar magistrații, spre exemplu, sunt deja obosiți la 50 de ani, când, în alte țări, spre exemplu, la 60 de ani sunt la Înalta Curte. Vorbeați de epuizare, dar vorbeați și de uzură. Este vorba de uzura omului modern?

Poți să zici și așa, dar este și dinspre profesie către pasionalitate. Și când nu se face o simbioză, să se întâlnească motivația profesională, incitația cu structura temperamentală a individului, cu problemele de caracter, apare oboseala de care povestești.

”Specialiștii italieni lucrează după metodele profesorului Butoi”

Mai mergeți și acum la facultate?

Da, predau la facultăți, predau în străinătate. Mi-au stricat ăștia, cu pandemia, invitația de a preda în Italia. Eu am predat în Italia, vrei să spun și de aici lucruri de care să se râdă? Mă duc la Constantin Dudu Ionescu – îl salut cu respect, mare ministru de Interne -, care învățase munca, mă trimite în Italia, într-un schimb profesional, să le vorbesc italienilor. În sfârșit, intru în amfiteatru și mă uit că noi în prezidiu eram vreo nouă și în bancă, în amfiteatrul ăla, izolați așa, dacă erau 20. Eu, total dezamăgit, pentru că tu știi ce amfiteatre umpleam în România, mi-am ținut lecția, așa cum știi că fac, la nivel de vârf european. După care, colegii, entuziasmați, zic: ”Haideți să mergem la masa”. Am mers la masă, am mai bântuit prin Roma. Și urma predarea de după-amiază, de la șase. Păi mai aveai loc să arunci un ac în amfiteatrul lor? Călcai pe doctori și pe criminaliști ca pe dude. Toți erau. O amintire superbă.

Au scris ei un tratat, un cărțoi – mi l-au trimis specialiștii italieni – și zic ei acolo multe lucruri frumoase, dar una n-are cum să nu mă atingă: “Specialiștii italieni lucrează după metodele profesorului Butoi”.

Adina Anghelescu-Stancu
Cunoscut jurnalist de investigatii, generatia presei anilor '90, prin condeiul căreia au trecut toate marile scandaluri ale ultimilor 30 de ani. Licențiat în Drept, specializat în nișa subiectelor din sfera justiției, cofondator al site- ului luju.ro, citeste mai mult
Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase