Psihiatrul Gabriel Diaconu: O crimă mioritică. De ce invidia ucide mai mult decât corupția. Ce împinge niște copii să omoare un copil

Într-o postare pe pagina sa de Facebook, psihiatrul Gabriel Diaconu a analizat în profunzime crima petrecută în localitatea Cenei, județul Timiș, și a explicat de ce omorul a fost comis de trei adolescenți care au acționat ca un singur organism. Specialistul a vorbit despre dinamica psihologică a grupului, despre rolurile simbolice asumate de fiecare dintre făptași și despre cruzimea socială la care acești copii ar fi fost expuși anterior, prin critici, judecăți și comparații constante.

Trei minori din Cenei, doi în vârstă de 15 ani și unul de 13 ani, și-au ucis un prieten, o crimă care a șocat întreaga țară. Fapta a avut loc cu intenție, pe fondul unei combinații de răzbunare și invidie. Victima a fost atacată cu un topor și un cuțit de doi dintre adolescenți, iar ulterior trupul neînsuflețit a fost profanat. Cei trei au încercat să șteargă urmele crimei, ajungând să incendieze parțial corpul.

MARIUS TUCĂ SHOW Ion Cristoiu: „Conform procurorului lui Georgescu, „demnitatea” și „poporul român” este propagandă fascistă”

07:00

MARIUS TUCĂ SHOW Valentin Stan: Raportul Congresului declară că Georgescu a fost scos la nivel planetar din algoritmul social media

06:30

Psihiatrul Gabriel Diaconu a explicat de ce vârsta individuală a agresorilor contează mai puțin decât dinamica de grup și cum cei trei au funcționat ca o singură conștiință în momentul crimei:

„Că unul avea 15, că unul avea 13 ani e inutil de judecat. Au acționat ca unul. Unul era dominant, celălalt era „geamăn”. O singură conștiință a momentului.

Una e când discuți despre ce-o să faci, cum o să faci, e mai greu să trăiești în timp real ce faci. De-asta a fost nevoie de un „al treilea” ca să ajute cu „ștersul” urmelor.

În trei se mai ajutaseră și altădată să mintă, să ascundă, să rezolve probleme.

Îți dai seama, trei puști cu probleme, care n-aveau acces sau resursă să „rezolve” diverse lucruri grele pentru ei la anii lor, n-aveau la îndemână adulți cu care să se sfătuiască, să-i ocrotească, să-i ghideze.

Ce-a fost în casele acelea? Ce-au văzut în săptămânile, lunile, anii dinainte de-a ucide pe unul de-al lor?

Care e rădăcina invidiei?”

Gabriel Diaconu a analizat în profunzime crima petrecută în localitatea Cenei

În continuare, Diaconu vorbește despre presiunea socială și umilințele repetate care pot modela agresivitatea copiilor și despre felul în care invidia se construiește în timp, fiind validată de grup:

”Toți puștii din Cenei erau anterior intimați cruzimii sociale. Că nu ești destul. Că ești nimic. Că altul e mai sus decât tine. Că are mai mult decât tine.

Copii dați exemplu altor copii. Copii pedepsiți că altul e mai cuminte decât ei. Că e mai deștept decât ei. Că are lucruri și le păstrează altfel.

Conflictul de obicei e „unu la unu”. Invidia e personificată. Unul a avut ideea, ceilalți doi au fost accesorii, l-au „revalidat” în inferioritatea lui pe primul. I-au dat nu doar resursa suplimentară, dar și calitatea „morală” de-a „avea dreptate” să omoare, pentru că trei minți judecă mai bine decât una. Făptașii mai văzuseră asta anterior în lumea adulților, cum „adulții” pot fi cruzi, nedrepți și totuși „vor avea dreptate” pentru că ei sunt mai mulți, dar tu unul singur.

Reciproc, dacă suntem trei care vrem să-l omorâm pe al patrulea, avem dreptate.

Conflictul „unu la unu” era cronic. Repetat. Victima fusese cel puțin o dată amenințată. Pentru că așa se întâmplă, e „avertismentul moral” = „băi, dacă (puncte puncte) atunci (puncte puncte)”. E și un mijloc rudimentar prin care agresorul își justifică ulterior fapta: „de fapt victima a vrut-o, pentru că și-a ales soarta”.

Specialistul demontează ideea de „premeditare” clasică și explică diferența dintre fantezie violentă și planificare reală, analizând comportamentul de după crimă:

„Presa scrie c-a fost o faptă îndelung premeditată. E o formulare greșită. A fost îndelung fantasmată. Comportamentul post-faptă arată că n-a fost premeditat. Soluțiile sunt ad-hoc. Se instalează panica. Urmele trebuie șterse, dar nu s-au gândit la urme și urmări. Dumnezeu îi spune lui Cain că vocea fratelui urlă din mormânt. Vocea victimei dar și corpul victimei sunt dovada supremă a ce-au făcut. Și nu știu cum să procedeze.

Uneltele crimei nu sunt sofisticate. Ai un topor, ai un cuțit. Ce-au găsit. Ce știau că taie, că împunge. Nimic foarte bine gândit, sunt instrumentele vieții de zi cu zi. Cu ăla tai lemne și carnea, cu celălalt pâinea și pasărea. Coada aia de topor lovise cel puțin pe unul, cel puțin o dată.

Cuțitul, acest „falus by proxy” pe care-l țin adolescenții în mână ca pe un penis erect, dovadă a virilității care stă drept dovadă a bărbăției, maturității, formă de omnipotență juisantă. N-a fost în mâna celui mai mare, a stat în mâna celui mai mic.

Doar 13 ani. Puștiu ăsta fusese, anterior, luat la batjocură de „prietenii” lui pentru pubertatea lui. Pentru faptul că „a lui nu-i la fel de mare” sau „nu funcționează la fel de bine”. Și uite cum a funcționat… Sunt locuri unde-o astfel de crimă presupui că n-ar putea să aibă loc. Pentru că în acele locuri i-am învățat „mai bine” pe copii cum și ce să zică, să spună, când sunt mânioși, speriați, triști sau frustrați. Ce frapează, când astfel de crime au loc, e hăul care se deschide în lumea de lângă noi.”

”Copilul știa, dar legea spune că nu știa la anii lui”

În final, psihiatrul abordează problema răspunderii penale a minorilor și limitele sistemului de justiție, punând sub semnul întrebării exclusiv abordarea punitivă:

„Copilul știa, dar legea spune că nu știa la anii lui.

Întrebarea e simplă, de fapt: până unde mergem? Coborâm la 13 ani, nicio problemă. După care, la următoarea faptă unde agresorul are 12 ani punem aceeași întrebare. Și continuăm. Mergem și mai departe. Răspundere înseamnă că, dacă persoana are sau n-are discernământ, pedeapsă privativă de libertate tot va avea.

Îi luăm pe făptași, îi ducem la pușcărie sau la spitalul de psihiatrie pentru măsuri de siguranță. Îi deținem. Pentru o perioadă lungă de timp. Ce fel de oameni ies din ei? Îi ținem pe veci acolo?

Unii ar vrea asta. Unii văd doar partea punitivă a poveștii. Nu văd nicio parte terapeutică. Nu văd decât „actus reus/ mens rea” = „fapta rea/ mintea rea”, drept urmare fatalitatea buruienii care trebuie smulsă.”, a mai scris psihiatrul pe pagina sa de Facebook.

AUTORUL RECOMANDĂ