Incursiuni în sociologia artelor la Opera Națională București

Este aproape miraculos faptul că prima parte a titlului – Incursiuni în sociologia artelor – va reprezenta, din această toamnă, denumirea unui curs opțional pe care l-am propus studenților din anul III de la Facultatea de Științe Politice (SNSPA). Această perspectivă (oarecum scolastică) este capătul de drum al unor experiențe teoretice și practice îndelung exersate în România și Europa. Despre această călătorie a mea – influențată puternic și benefic de Opera Națională București – vreau să vă vorbesc în continuare, iar nu neapărat despre stația terminus.

Chiar dacă poate părea un demers plictisitor, cred că sunt necesare, în deschidere, câteva lămuriri suplimentare.

Din punct de vedere teoretic, am discutat frecvent – mai ales în dialogurile recente purtate, în ultimii câțiva ani, cu două jurnaliste excepționale (Gilda Popa de la Gândul și Laura Macavei de la Adevărul) – despre relația de reciprocitate triadică existentă între educația românească, civilizația europeană și cultura politică democratică. Este de la sine evident, sper, că civilizația europeană incumbă cultura autohtonă. Mai apoi, o bună educație nu înseamnă doar transmiterea informațiilor științifice, deși aceasta este sarcina primordială a oricărui sistem de învățământ. Cunoașterea trebuie dublată de o transmitere adecvată a standardelor culturale considerate clasice pentru sistemul civilizațional de referință (occidental în cazul nostru). În al treilea rând, școala trebuie să livreze cetățeni care acționează cu responsabilitate în societatea contemporană după principii democratice și în acord cu valorile culturale specifice omului educat și cultivat. Ultimele două sintagme nu sunt deloc sinonime, deși pot părea interșanjabile: există multe persoane bine educate și inculte, însă nu cunosc nicio persoană cultă, dar prost educată. Așadar, am considerat întotdeauna că în relația dintre educație – cultură – democrație, accentul trebuie să cadă pe virtutea din partea mediană (cultură românească și civilizație europeană). Pregătirea tinerilor pentru piața forței de muncă este, în opinia mea, un obiectiv cu totul adiacent în raport cu primele trei – de o importanță capitală –, care trebuie considerate întotdeauna prioritare. Nu cred că are rost să mă apuc acum să reiau sau să rezum ceea ce am spus în zeci de interviuri publice și care poate fi regăsit cu ușurință în arhiva celor două ziare sau pe pagina mea de Facebook. Dar, dacă există neclarități le pot lămuri oricând cu ușurință.

VIDEO Prăpăd în Moldova. Avertismentele ANM: România este ruptă în două de caniculă și vijelii 

19:46

ACTUALITATE Cât a ajuns să coste închirierea unui șezlong în stațiunea Mamaia, la mijlocul sezonului estival. Cât costă o simplă sticlă de apă în restaurant

19:11

Din punct de vedere practic, din experiența mea didactică desfășurată într-o universitate de științe sociale și politice (SNSPA), am observat că studenții sunt deficitari, în general, la capitolul dezvoltare și înțelegere culturală. Cât despre reperele standard ale civilizației europene, acestea le lipsesc adesea cu desăvârșire. Desigur, nu înțelegem cultura ca pe ceva separat sau disparat vieții sociale, ci, din contră, ca pe o componentă perfect integrată în viața complexă pe care omul inteligent o trăiește împlinit în societatea contemporană. Pornesc de la asumpția că este de-a dreptul înfricoșătoare ideea de a trăi într-o societate în care populația este lipsită de reperele clasice care au edificat-o. Legătura directă sau indirectă, imediată sau mediată, dintre societatea contemporană și societatea trecută, dintre omul prezent și omul istoric, dintre generația tânără și generația vârstnică, este întotdeauna de natură culturală și civilizațională. Căci, cultura reprezintă combustibilul care face posibilă solidaritatea inter-generațională, intra-generațională și trans-generațională. Fără cultură, omul devine asemenea deșeului spațial care plutește într-o derivă controlată pe orbita pământului.

Atunci când audiem Balada lui Porumbescu, când admirăm Coloana infinitului de Brâncuși, când privim un Ciobănaș de Grigorescu sau când urmărim Oedipe de Enescu – ca să ofer câteva exemple clasice ale culturii române – nu doar că interacționăm cu straturile cele mai profunde ale poporului român, dar redescoperim folclorul (care a fost liantul nostru muzical principal de-a lungul timpului), înțelegem istoria (mă refer la viețile oamenilor trăite în contexte sociale pline de semnificație culturală), admirăm personalitățile remarcabile (și astfel ne sunt influențate pozitiv propriile noastre alegeri și opțiuni de viață), reînviem o lume trecută și aproape dispărută (chiar dacă oamenii timpurilor din urmă nu mai sunt efectiv alături de noi). Și este important ca această lume veche să nu moară definitiv, iar valorile și simbolurile trecutului să ajungă până la noi. La fel cum patrimoniul material al părinților este firesc să ajungă prin moștenire la descendenți.

Astfel, noi devenim mai bogați, mai puternici, mai înțelepți.

Dacă simbolurile culturale și reprezentările artistice ale societăților trecute dispar în irelevanță socială, atunci rămânem precum cactușii plimbăreți din nesfârșirea deșertului care sunt duși de vânturile puternice în toate zările. Devenim stingheri și singuratici, fără rădăcini, ușor de înlocuit sau de dărâmat de valurile vieții, precum un castel de nisip construit la mare pe plajă (care este spulberat de îndată).

Există, prin urmare, mai multe instituții culturale – muzee, teatre lirice și dramatice, biblioteci, filarmonici – care funcționează în toate statele civilizate pentru a împiedica posibilitatea ca omul contemporan să devină asemenea gunoiului cosmic: adică, ceva irelevant care plutește și trăiește în derivă. O astfel de instituție, esențială pentru identitatea culturală românească, europeană și universală, este Opera Națională București. Și pentru că am avut ocazia și privilegiul de a o urmări îndeaproape timp de mulți ani sunt fericit să constat astăzi – inclusiv prin comparație cu alte exemple internaționale pe care am ajuns între timp să le cunosc mai bine – că prima scenă lirică a României începe să își ducă misiunea la îndeplinire aproape într-un stil care o apropie de ceea ce s-ar putea numi o mare operă europeană.

Aduc în discuție numai câteva argumente de dată foarte recentă: o să încerc o privire subiectivă asupra ultimelor trei luni la Opera Națională București.

Să începem din luna aprilie 2025, când am admirat Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni, atât la București în Săptămâna Mare, cât și la Budapesta în Săptămâna Luminată. Nu exagerez cu nimic când spun că interpretarea lirică din capitala României mi s-a părut mai potrivită decât versiunea concertată maghiară. Cu mențiunea că Messa di Gloria (tot de Mascagni), care a deschis la Budapesta concertul pascal despre care am făcut vorbire anterior, mi s-a părut o alegere extrem de inspirată și poate dezirabilă pe viitor și la București. 

Cu numai câteva zile înainte, sâmbătă, 12 aprilie 2025, tenorul italian de talie internațională Vittorio Grigolo a putut fi admirat într-o fabuloasă Tosca de Puccini (interpretând rolul Mario Cavaradossi). Nu este, desigur, singurul exemplu și sper că obiceiul de a invita artiști consacrați la București va continua: este bine pentru toată lumea (atât pentru publicul bucureștean, cât și pentru soliștii Operei Naționale București). Trebuie să menționez că soprana Bianca Mărgean (în rolul Floria Tosca) a fost la înălțimea invitatului din rolul principal masculin. 

Luna operistică mai s-a deschis pentru mine cu Oedipe de George Enescu: poate cea mai prestigioasă montare a Operei Naționale București în momentul de față (în regia fabuloasă a italianului Stefano Poda). Pentru că am scris deja o recenzie despre această reprezentație, nu voi mai insista, invitându-vă pe cei interesați să o parcurgeți în Gândul: vă recomand să deschideți și galeria de imagini.

La sfârșitul lunii mai, ultimele mele cursuri de Sociologie juridică și Sociologia guvernării – din cadrul Masteratului de sociologie aplicată: devianță și ordine socială (pe care îl conduc de anul acesta) – s-au desfășurat admirând Bal Mascat de Verdi, la Opera Națională București. După ce am discutat un semestru întreg despre limitele și adversarii democrației – pornind de la volumele clasice semnate de politologii Giovanni Sartori (Teoria democrației reinterpretată) și Évelyne Pisier (Istoria ideilor politice) – i-am invitat pe masteranzi la operă, în ultima săptămână de școală, ca să mediteze asupra modului în care arta lirică și cenzura politică s-au ciocnit în secolul al XIX-lea (mai ales în perioada anterioară începutului de La belle Époque în Europa). Deși Verdi a fost nevoit să altereze contextul politic al operei, Bal Mascat are ca temă principală o idee periculoasă din punct de vedere politic: asasinarea unui monarh european aflat într-o poziție de putere, într-un contextul operistic clasic de fundal (o iubire interzisă și o trădare politică). În varianta originală, Verdi, inspirat de un fapt real – asasinarea regelui Gustav al III-lea al Suediei (din cauza nemulțumirilor politice), în 1792, în timpul unui bal mascat –, a intenționat să redea fidel acest eveniment istoric. Însă cenzura napolitană a respins categoric ideea unei opere care implică asasinarea unui rege pe scenă, considerând-o o incitare la violență împotriva conducătorilor statelor (mai cu seamă în turbulentul context politic italian risorgimental). Ulterior, personajul principal – regele Gustav al III-lea – a fost transformat mai întâi într-un duce anonim (dar și această variantă a fost respinsă de cenzura politică întrucât, în ianuarie 1858, chiar înainte de începerea repetițiilor, un italian a încercat la Paris să-l asasineze pe împăratul Napoleon al III-lea al Franței), iar mai apoi într-un guvernator inventat al coloniei britanice din Boston (numit Riccardo). Locul acțiunii s-a mutat, astfel, din Suedia în America, tocmai pentru a diminua legăturile politice evidente cu monarhia europeană.În data de 11 iunie 2025, Opera Națională București a celebrat Ziua Victoriei Revoluției de la 1848 și a Democrației Românești prin prezentarea capodoperei Nabucco de Verdi, cu baritonul Lucian Petrean – excelent – în rolul principal masculin. În acest context aniversar, alegerea capodoperei verdiene Nabucco nu este, desigur, întâmplătoare. În Va, pensiero, celebra arie corală a prizonierilor evrei, ținuți în captivitatea babiloniană, aceștia tânjesc după libertatea pierdută și patria îndepărtată. Acest imn al dorului și speranței după țara mea atât de frumoasă și pierdută (mia Patria sì bella e perduta) a fost considerat – la mijlocul secolului al XIX-lea, mai cu seamă de către patrioții unioniști din Italia risorgimentală, iar prin extensie și din întreaga Europă revoluționară – un simbol muzical al idealurilor de libertate politică și redeșteptare națională. În aceeași cheie simbolică, spectacolul de miercuri, 11 iunie 2025, a rezonat profund cu idealurile Revoluției Române de la 1848, reafirmate cu putere în Proclamația de la Islaz, un document esențial în cristalizarea valorilor democratice, afirmarea unității și identității naționale, consolidarea statalității și modernizarea societății.

Tot în luna iunie, în timp ce eu scriu aceste rânduri, închiderea stagiunii se face, la Opera Națională București, prin deja tradiționalul Bucharest Opera Festival. Timp de 10 zile, în perioada 15-24 iunie 2025, pe prima scenă lirică a României pot fi admirate inclusiv reprezentații montate chiar rar la noi în țară. Chiar dacă se află numai la ediția a IV-a, Bucharest Opera Festival începe să se contureze drept un foarte important eveniment cultural de anvergură națională și regională (mi se pare excepțională ideea dirijorului Daniel Jinga, directorul general al Operei Naționale București, de a invita la București artiști inclusiv din vecinătatea României).

Bucharest Opera Festival s-a deschis duminică, 15 iunie 2025, cu o reprezentație fabuloasă din Faust de Gounod (după Goethe), în regia regretatului Alexandru Tocilescu. Vă mărturisesc că pe mine m-a fascinat Mefisto (care a fost interpretat uluitor de bas-baritonul uruguaian Erwin Schrott). N-am putut să nu fac anumite asocieri politice și să nu mă întreb, încă o dată, de ce oare Satana este (aproape) perfect? Dacă Satana era perfect, îl făcea pe Faust (Ștefan Pop) nu doar tânăr, ci și slab. Dincolo de această perspectivă (sper) haioasă, nu poți să nu te întrebi: de ce numai Satana are răspunsuri ideale la toate întrebările oamenilor, de ce numai Satana are soluții miraculoase la toate problemele oamenilor și de ce are o reprezentare perfectă asupra tuturor iluziile noastre? În schimb, Faust și Margareta – personaje interpretate excepțional de tenorul Ștefan Pop și soprana Anita Hartig – au o doză atât de pregnantă de umanitate, de candoare, de inocență, până la urmă de eroare și de apăsare în fața provocărilor vieții, au pofte și dorințe atât de umane care întotdeauna provoacă nefericire (unul vrea să întinerească, celălalt vrea să se îndrăgostească și amândoi vor să fie fericiți).

Nu poți a nu te întreba cum am gestiona fiecare dintre noi celebrul pariu al omului cu diavolul, care la Goethe nu este doar o învoială a vanității, ci o rană perpetuă deschisă în pieptul umanității. Urmărind cu atenția opera lui Gounod, nu poți să nu observi că Faust nu-i cere diavolului cunoaștere (si nici alte virtuți intelectuale sau culturale înalt dezirabile în cetatea academică), ci tinerețe – acel foc stins al iluziilor pierdute – pentru a putea iubi din nou. Mefisto apare nu ca un monstru, ci ca o umbră seducătoare a dorinței, un ecou al celor mai tainice visuri ale sufletului fiecărui om. Muzica lui Gounod topește pactul diabolic în armonii de dor, ispită și damnare, iar glasul diavolului poartă parfumul dulce-otrăvitor al căderii și decăderii (soartă inexorabil umană). Este cântecul etern al omului care vrea totul și își pierde sufletul în ecoul propriului strigăt. Nu are cum să nu te pună pe gânduri o asemenea operă gigantică. Nu are cum să nu te determine să nu-l revezi pe Goethe și eventual să nu dai o fugă de weekend până la Sibiu pentru a admira celebra producție teatrală locală. Și este imposibil să nu interpretezi o asemenea operă în cheie politică gândindu-ne la toate iluziile politice ventilate în campaniile noastre electorale de dată recentă.

În încheiere, subliniez apăsat ideea pe care am dorit să exprim desfășurat până aici: o operă are adesea o adâncime culturală similară rădăcinilor unui stejar bătrân care se formează în sute de ani. O operă se bazează adesea pe o reprezentație dramatică, care la rândul ei este inspirată de o lucrare literară care deschide miraculos uși fermecate către o epocă apusă. De aceea, consider că este esențială formarea culturală a tinerilor în spațiul educațional (elevi și studenți) spre a le oferi șansa să plonjeze cu ușurință în străfundurile intelectuale ale umanității. Voi încerca să mă dedic după puterile mele acestei misiuni pe care o consider similară descoperirii spațiului cosmic, dar în direcție inversă: către trecut.

Sursă foto: Istoricul și profesorul Bogdan Bucur

CITIȚI ȘI:

O sociologie muzicală a Festivalului Enescu

Cultura română intră – prin Oedipe de Enescu – în Spațiul Schengen al cosmopolitismului european