Irakul, la zece ani de la invazie – o țară tot mai departe de democrația stabilă visată de George W. Bush

Irakul anului 2013 a plonjat într-o gravă criză politică, dublată de un conflict religios continuu, la zece ani de la invazie, și nu seamănă deloc cu democrația parlamentară moderată pe care voiau să o construiască Statele Unite, relatează AFP.

Foaia de parcurs decisă de președintele american din perioada respectivă, George W. Bush, s-a menținut în puține privințe. Trupele americane trimise în deșertul irakian la 20 martie 2003, susținute de o coaliție formată din aproximativ zece state, au primit ordin să descopere pretinsele arme de distrugere în masă deținute de regimul lui Saddam Hussein.

Acest casus belli a fost foarte disputat. Niciun arsenal de acest tip nu a fost găsit vreodată.

Diplomații occidentali susțin că înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein a permis Iranului să își atribuie o influență nesperată în afacerile interne ale vecinului său.

ACTUALITATE Ciprian Șerban, încântat de prezența TAROM la Târgul de Turism: „Confirmă evoluția companiei către o abordare matură a spiritului antreprenorial”

12:17

INEDIT Verdictul unui american din Florida la prima întâlnire cu șoriciul: „Nu e rău. Cred că asta ar merge cu câteva beri, vreo şapte, sau 10”

12:10

Și mai rău, după plecarea ultimilor militari americani din Irak, în decembrie 2011, Washingtonul abia dacă își mai face auzită vocea la Bagdad.

În 2003, administrația Bush a avansat „argumente de fațadă precum armele de distrugere în masă, legăturile (Irakului) cu Al-Qaida, riscurile pentru securitatea Statelor Unite”, rezumă Crispin Hawes, director al serviciului Orientul Mijlociu din cadrul Eurasia Group.

„Astăzi, totul pare grotesc”, afirmă el.

În plus, exista un alt argument, „subînțeles: ideea că Irakul ar putea deveni un aliat al Statelor Unite, că relansarea economiei putea să se transforme în catalizator de creștere în Irak și în regiune, făcând din acesta un exemplu de urmat”, continuă el.

„Toate aceastea au un gust amar în prezent”, conchide el.

În sine, războiul nu a durat multă vreme. Bombardamentele au început la 19 martie 2003, cu o zi înaintea invaziei. Bagdadul a căzut la 9 aprilie, iar la 1 mai, Bush declara: „Misiune îndeplinită”.

Dar perioada care a urmat războiului s-a dovedit mult mai sângeroasă decât războiul însuși.

Atentatul împotriva unui mausoleu șiit din Samara, la nord de Bagdad, la 22 februarie 2006 a marcat începutul unui conflict interconfesional de o violență uluitoare.

Din 2006 și până în 2008, bastioanele sunnite Al-Anbar și Mossul, orașele sfinte pentru șiiți Najaf și Kerbala, dar și Bagdadul au fost teatrul unor lupte de stradă, atentate și asasinate care au opus insurgenții șiiți și sunniți, pe de o parte, și forțele coaliției, pe de altă parte.

Ostilitățile s-au soldat cu 4.800 de morți în rândul militarilor străini, dintre care majoritatea zdrobitoare americani.

Dacă trupele străine s-ar retras, iar violența a scăzut în intensitate, atentatele continuă să facă victime în Irak.

După invazia din 2003, cel puțim 110.000 de civili irakieni au murit în violențe.

Reconcilierea națională și o consolidare a instituțiilor improbabilă care ar trebui să meargă mână în mână cu diminuarea violențelor nu sunt decât dorințe irealizabile.

Bagdadul nu suportă să vadă regiunea autonomă Kurdistan (nord) folosindu-se de acordul său pentru a semna contracte cu companii petroliere străine. Cele două își dispută și o fâșie de teritoriu care include Kirkuk, unde se concentrează o parte din rezervele de hidrocarburi ale țării.

Dar pentru moment, Irakul trebuie să gestioneze formidabila revenire a clivajelor religioase, amânând sine die punerea în aplicare a politicilor care ar putea rezolva probleme la fel de presante precum infrastructura, corupția, șomajul și lipsa de securitate.

De la sfârșitul lui decembrie, minoritatea sunnită cere încetarea marginalizării din partea Guvernului șiit al lui Nuri al-Maliki. Manifestațiile au intrat în a treia lună, iar protestatarii cer de acum demisia premierului Maliki.