Țara în care oamenii mor de prea multă muncă

Fenomenul social a fost cunoscut pentru prima dată în 1987, când Minsterul Sănătății a înregistrat un șir de decese ale unor directori de rang înalt Acest subiect a ținut prima pagină a ziarelor multă vreme, unele surse ridicând numărul victimelor până la 10.000 de oameni. 

 

Dacă se constată că o moarte este de tip „karoshi”, familia victimei primește compensații din partea Guvernului de aproximativ 20.000 de dolari pe an și despăgubiri de la companie de până la 1,6 miliarde de dolari. Inițial, Guvernul a clasificat câteva sute de cazuri pe an. Asta până în 2015, când s-au înregistrat un număr record de 2.310 persoane, potrivit unui raport al Ministerului Muncii din Japonia. Pe de altă parte, Consiliul Național de Apărare pentru Victimele Karoshi consideră că adevăratul număr se ridică la 10.000, aproximativ același număr de persoane ucise în fiecare an de trafic. 

 

La momentul de vârf al economiei, aproape șapte milioane de oameni – în jur de 5% din populația țării al momentul respectiv –  munceau circa 60 de ore pe săptămână. În același timp, în Marea Britanoe, SUA sau Germania aveau un program de lucru de la nouă la cinci.

 

Un exemplu pentru această controversă este cazul lui Kenji Hamada, un fost angajat la o companie de securitate cu sediul la Tokyo, un om muncitor cu un simț etic dezvoltat. Săptămâna lui obișnuită de muncă era de 15 ore și o instovitoare navetă de patru ore. Într-o zi a fost găsit prăbușit peste birou de colegii săi, care au presupus că a adormit. Pentru că nu s-a mai mutat câteva ore, și-au dat seama într-un final că decedase. Murise în urma unui atac de cord, la 42 de ani. Hamada a murit în 2009, însă primul caz de „karoshi” a fost înregistrat 40 de ani mai devreme, când un tânăr sănătos de 29 de ani  a suferit un accident vascular cerebral după ce a fost forțat să facă ture suplimentare, el lucrând în cadrul celui mai mare ziar național. Până la sfârșitul anilor 1980, din ce în ce mai mulți angajați „gulere albe” au murit de suprasolicitare în fiecare an. Atunci „karoshi” a devenit un subiect de interes public de urgență, iar Ministerul Muncii a început să publice statistice.