• Publicat:
Magazin

Titanic, dincolo de mit. 10 lucruri neștiute despre cea mai cunoscută tragedie maritimă din istorie

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume, în momentul plecării sale în călătoria inaugurală, din Southampton, Anglia, cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, în data de 14 aprilie 1912, la ora 23:40, Titanic s-a ciocnit cu un aisberg și la ora 02:30 a dimineții zilei de 15 aprilie, nava s-a scufundat în Oceanul Atlantic. În urma naufragiului au murit 1.514 dintre cei 2.228 pasageri de la bord. Acesta a fost unul din cele mai mari dezastre maritime pe timp de pace din istoria lumii și poveștile nespuse ale Titanicului mai ies la suprafață și astăzi, la 103 ani de la scufundare și la 18 ani de la lansarea celebrului film Titanic, regizat de James Cameron.

Am putea crede că Titanicul s-a luptat cu valurile oceanului, că ceața și ploaia au obturat vizibilitatea echipajului, care nu a văzut aisbergul la timp. În realitate, vremea era perfectă și straniu de liniștită. Potrivit meteorologului Edward Lawrence, chiar vremea prea bună a marcat blestemul vaporului. Acesta spune că și cea mai mică briză ar fi împins planctonul fosforescent din jurul aisbergului și iscoadele ar fi văzut pericolul.

Vremea era perfectă. Diferența dintre 37 de secunde și un minut

Însuși ofițerul secund al Titanicului, Charles Lightoller, a menționat că absența planctonului a fost unul din motivele care au dus la producerea tragediei. Ancheta din 1912 a relevat faptul că echipajul a avut la dispoziție doar 37 de secunde pentru a schimba cursul Titanicului, astfel încât să nu lovească aisbergul, dar a fost prea târziu. O anchetă recentă arată însă că aceștia au avut la dispoziție mai mult de un minut pentru a face o manevră. În orice ipostază, Titanicul era condamnat la pierzanie, scrie listverse.com.

„Incendiul” de la bordul Titanicului

Cu puțin timp înainte de plecarea în voiajul fatal, un incendiu a izbucnit în depozitele de cărbune ale Titanicului. Potrivit unei investigații britanice, flăcările încă mai ardeau, în momentul în care pachebotul a plecat spre New York. Ironia sorții face ca flăcările să fie stinse chiar de aisbergul care a lovit vaporul, ducând la inundarea camerelor cu cărbuni. Câțiva membri supraviețuitori ai echipajului au spus că focul fusese stins cu o zi înainte ca Titanicul să se ciocnească fatal cu aisbergul.

Oricum am privi situația, în „măruntaiele„ navei a existat tot drumul un incendiu, care nu a pus viețile pasagerilor în pericol, deoarece buncărele de oțel erau proiectate pentru a rezista la temperaturi extrem de ridicate, rezultate din arderea cărbunilor. Indirect, riscul scufundării a crescut după ce proprietarul Titanicului, JP Morgan, a obligat echipajul să navigheze la viteză maximă, pentru a ajunge mai repede la New York cu pasagerii, „înainte de producerea unei eventuale explozii”. Morgan ar fi trebuit să fie unul dintre pasagerii Titanicului, dar s-a răzgândit în ultima clipă.

Previziunea sumbră a lui William T. Stead

În anul 1886, celebrul jurnalist William T. Stead a scris o poveste fictivă despre un vapor poștal care s-a scufundat în Oceanul Atlantic, în urma unei coliziuni, iar cei mai mulți pasageri s-au înecat, din lipsa bărcilor de salvare. Stead a dorit ca povestea să atragă atenția asupra legislației nautice lacunare, care nu solicita navelor să aibă suficient de multe bărci de salvare, astfel încât să poată fi salvați toți oamenii de la bord, în cazul unui accident. Stead a scris un material asemănător în 1892, referindu-se la un vapor al companiei White Star Line, Majestic. Într-un capitol de atmosferă, nava traversează Atlanticul, încărcată cu turiști: „S-a auzit un sunet, ca și cum vaporul s-ar fi lovit de gheață și s-ar fi cutremurat tot.

Pasagerii s-au adăpostit unde au putut pe punte. Era o vreme rece. La fiecare 30 de secunde, se auzea fluierul de ceață. Din cauza zgomotului infernal, oamenii nu mai puteau vorbi unii cu alții. Apoi unul dintre ei a strigat: „Aisberg la tribord!”. 20 de ani mai târziu, Stead și-a pierdut viața pe Titanic. Vaporul uriaș avea doar 20 de bărci de salvare, suficiente pentru jumătate dintre pasageri.

Căpitanul picase examenul de navigație

Edward John Smith, căpitanul Titanicului, a fost „victima” a numeroase mituri, în ultimii 103 ani. Mulți cred că bătrânul a salvat un copil din ghearele morții, înainte să se înece el însuși în Atlantic, după scufundarea Titanicului. Imaginea lui eroică nu este însă pe deplin adevărată.

Căpitanul Smith a ignorat cu bună știință avertizările cu privire la aisberg și nu a păstrat o viteză rezonabilă pentru vapor. De asemenea, a permis ca bărcile de salvare să plece mai mult goale decât pline cu pasageri salvați – prima barcă a plecat cu 27 de pasageri salvați de pe Titanic, deși avea 65 de locuri. Smith nu a emis un ordin clar de abandon al pachebotului și mulți oameni nu au știut în ce situație gravă se află. În 2012, istoricii au descoperit că Smith a picat examenul de navigație și a reușit să le promoveze în 1888. Înainte de scufundarea Titanicului, Smith își câștigase titulatura de „căpitanul milionarilor”, datorită încrederii pe care o inspira celor din jur.

Singurul pasager japonez de pe Titanic

Singurul pasager japonez de pe Titanic a fost Masabumi Hosono, care studia în Europa sistemele feroviare și urma să ajungă acasă, la bordul pachebotului. Când nava a început să se scufunde, a decis să înfrunte moartea cu demnitate. Ținând cont de regula „femeile și copiii sunt salvați primii”, pe care echipajul o aplica „cu pistolul la tâmpla pasagerilor”, lui Hosono i-ar fi fost greu să supraviețuiască, dar a reușit, până la urmă, să răzbească. Ocazia lui a venit când un membru al echipajului a anunțat că într-o barcă mai erau două locuri libere și Hosono a sărit cu disperare.

În Japonia, Hosono a fost privit drept un laș și mulți l-au criticat. De asemenea, Hosono a fost concediat de la jobul său guvernamental și articolele ulterioare despre „asiaticul din barca de salvare numărul 13″ nu l-au ajutat deloc… În 1997, Hosono a fost exonerat, după ce s-a descoperit o scrisoare, pe care acest i-o trimisese soției sale, în care specifica exact că s-a aflat în barca 10, nu 13, deci nu avea cum să fie „asiaticul” ironizat de presă.

Adevăratul colier de pe Titanic

În filmul lui James Cameron din 1997, Titanic, este pomenit un colier pe nume „Inima Oceanului”. La bordul vaporului blestemat s-a aflat o doamnă pe nume Kate Florence Philips, care a primit un colier valoros din safir de la iubitul ei însurat, Henry Morley.

Acesta era un antreprenor bogat în vârstă de 40 de ani, care avea mai multe magazine de dulciuri în Worcester, Anglia și Kate, în vârstă de 19 ani, a fost contabila sa. Morley dorea să își părăsească soția și fiica pentru a trăi cu Kate. Cuplul dorea să ajungă în California, unde să înceapă o viață nouă.

După ce Titanicul s-a ciocnit cu aisbergul, Kate a ajuns într-o barcă de salvare, dar Morley nu a fost la fel de norocos. La exact nouă luni de la tragedia din Atlantic, Kate a născut o fetiță pe nume Ellen. În 1989, povestea lui Ellen a devenit cunoscută presei, după ce aceasta a venit în biroul publicației Worcester News, în căutarea unei fotografii cu tatăl ei. Ziarul publicase un articol despre victimele de pe Titanic originare din Worcester și Ellen, în vârstă de 76 de ani, a plâns când a văzut fotografia tatălui ei, Henry. Aceasta a mărturisit că deține încă colierul primit de mama sa, Kate și o cheie de la cabina de pe Titanic.

În 2012, nepoata lui Ellen, Beverley Farmer și nepoata lui Morley, Deborah Allen, s-au întâlnit pentru a aniversa 100 de ani de la dezastrul Titanicului.

Greșeli și teorii

Este clar că Titanicul s-a scufundat după ce a intrat în coliziune cu aisbergul, dar cercetătorii au dorit să explice de ce anume s-a ajuns în această situație tragică. După dezastru, atât specialiștii britanici, cât și cei americani, au stabilit că nava avea o viteză prea mare. La o viteză mai mică, accidentul ar fi fost mai ușor și căpitanul ar fi putut evita aisbergul. După cum se cunoaște, impactul a rupt șase din compartimentele navei, cu două mai mult decât nivelul acceptabil pentru ca Titanicul să poată rămâne la suprafață. În 2010, autoarea Louise Patton, nepoata ofițerului secund Charles Lightoller, a sugerat că Titanicul ar fi putut evita coliziunea cu aisbergul dacă cârmaciul Robert Hitchins nu s-ar fi panicat și ar fi virat nava într-o direcție fatidică.

Potrivit lui Patton, bunicul ei a încercat să acopere greșelile din timpul naufragiului, de teamă să nu distrugă reputația companiei White Star Line și a echipajului. Între timp, doi astronomi ai Universității de Stat din Texas au speculat că o superlună rară ar fi fost de vină pentru deplasarea aisbergului. O superlună survine atunci când luna ajunge cel mai aproape de Pământ. În data de 4 ianuarie 1912, Luna a ajuns la cel mai apropiat punct de Terra din ultimii 1.400 de ani. Acest fenomen a avut loc la doar o zi după periheliu (când Soarele este cel mai apropiat de Pământ). Mai mult, Luna și Soarele erau aliniate și au generat un val neobișnuit, pe anumite porțiuni ale călătoriei. Aceste descoperiri astronomice ar fi putut avea un rol în tragedia Titanicului.

Elizabeth Shutes

În filmul Titanic, mirosul gheții nu a reușit să salveze pachebotul. În realitate, pasagera Elizabeth Shutes a fost atât de deranjată de mirosul gheții, încât nu a putut dormi. Din fericire, aceasta a supraviețuit și a scris versiunea ei de poveste a scufundării. Elizabeth se afla pe Titanic în calitate de guvernantă a unei fete în vârstă de 19 ani, pe nume Margaret Graham.

Elizabeth a reușit să ajungă într-o barcă de salvare, după producerea coliziunii, într-o barcă în care existau doar 36 de pasageri, deși mai erau destule locuri. Chiar în momentul în care renunțase la speranța că va supraviețui, Elizabeth a fost salvată de echipajul navei SS Carpathia, alături de alți pasageri.

Titanic și Costa Concordia, asemănări stranii

În 2012, nava de croazieră Costa Concordia s-a scufundat, chiar la 100 de ani de la dezastrul Titanicul și au ieșit la suprafață o serie de teorii stranii. Se spune că în sala de mese de pe Costa Concordia rula, în momentul producerii naufragiului, melodia „My Heart Will Go On”, cântată de Celine Dion, din filmul Titanic (1997). Ambele vapoare au fost greșit botezate. Sticla de șampanie cu care a fost botezată Costa Concordia nu s-a spart și mitul spune că același lucru s-a întâmplat și cu Titanic (în realitate, Titanicul nu a trecut deloc prin ritualul botezului la apă). De asemenea, ambele dezastre maritime s-au datorat erorilor umane și vitezei prea mari.

Asemănările se opresc însă aici, deoarece căpitanul Smith este considerat un erou, care a murit odată cu vaporul său, în timp ce Francesco Schettino, căpitanul Costei Concordia, va rămâne în istorie drept un laș care a abandonat nava, înainte ca toți pasagerii să fie salvați. Astfel, în momentul în care Schettino și ofițerul secund au părăsit epava Costei Concordia, la bord se mai aflau 300 de pasageri.

Iluzii optice

Echipajul Titanicului a trimis câteva semnale, în momentul naufragiului. O navă apropiată, Californian, a ignorat apelurile de disperare ale pachebotului și căpitanul acesteia și-a pierdut locul de muncă, din cauza ignoranței sale. Un alt „ingredient” pentru dezastru a fost fenomenul de refracție a luminii. În noaptea fatidică de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanciul a navigat printr-o zonă în care straturile de aer rece se situau sub cele de aer cald. Acest fenomen determină apariția mirajelor.

Potrivit istoricului Tim Maltin, mai multe nave au raportat miraje în noaptea scufundării Titanicului. Un miraj similar ar fi determinat echipajul de pe Californian să nu identifice corect semnalele SOS ale Titanicului. Descoperirile lui Maltin au survenit în 2012, la 20 de ani după ce guvernul britanic a renunțat la propria investigație cu privire la fenomenul de refracție a luminii din noaptea în care s-a scufundat Titanicul.

Inchide