Adina Anghelescu-Stancu: „O viață din șut în șut!” (despre Infern și lumina de la capătul tunelului) (OPINIE)

Adina Anghelescu-Stancu: „O viață din șut în șut!” (despre Infern și lumina de la capătul tunelului) (OPINIE)
Adina Anghelescu-Stancu: ”O viață din șut în șut! (despre Infern și lumina de la capătul tunelului) (OPINIE)
Publicat: 23/02/2021, 21:57
Actualizat: 23/02/2021, 22:50

”Nu poți spune unor oameni, care sunt afectați direct și au de suferit, că nu este nimic personal, că trebuie să renunțe peste noapte la viața lor și să devină altcineva, iar apoi să te aștepți să ai un dialog cu acei oameni. Pentru ei este foarte personal și pentru oricine ar fi personal. Cel mai important. Minerii din România trebuie să știe că sunt în același tren cu minerii polonezi, cehi și nemți. Țările UE, deși reduc numărul de mine, protejează, pe cât posibil industria, în același timp. Plus că închiderea minelor trebuie însoțită de soluții concrete pentru cei afectați (locuri noi de muncă, reconversie profesională) și pentru sistemele energetice (susținerea altor surse pentru producerea de energie).

Am extras, aici, din declarația dată de europarlamentarul Cristian Bușoi, după ce Valea Jiului a fost în pragul imploziei. Și situația încă e ca tăciunele nestins. În această declarație politică există o veste rea, care privește soarta mineritului în Europa. Cu alte cuvinte, așteptați-vă, frați ortaci, la o constricție a activității de minerit din ce în ce mai dură!

Mai există, însă, și partea bună a declarației lui Bușoi, de care ar trebui ca cei care guvernează România să țină cont și să traseze deja, cât mai urgent posibil, un plan prin care să salveze, PE TERMEN LUNG, minerii și familiile lor. Soluții concrete. Pentru ca Valea Jiului să nu devină a doua Roșia Montană, acolo unde investitorii au plecat și au lăsat în urma lor șomaj și jale cât cuprinde.

Eu nu dau lecții nimănui despre ce trebuie făcut pentru ca Valea Jiului să nu devină o zonă ratată, cu oameni distruși, în degringoladă. Ei și copiii lor. Nu pot, însă, să nu scriu despre mineri și viața lor, pentru că i-am cunoscut cândva sub toate aspectele. Am fost participant direct, ca jurnalist observator, la mineriade, dar am fost și în Valea Jiului ca să le înțeleg rostul, menirea și gândirea. Am coborât  în abataj în 1991, pe propria-mi semnătură, cu un coleg fotograf după mine care avea voie  să folosească blitz-ul doar când îi spunea salvatorul-ghid și după ce măsura el, tot timpul, concentrația de gaze din subteran ca să nu bubuim pe acolo. Am trăit doar șapte ore în Infern și mi-au ajuns pentru o viață. Minerii trăiesc o viață în Infern pentru câteva ore de lumină pe zi. Am urmărit în ultima perioadă transmisiunile făcute de colegi și corespondenți din Vale. Și m-am reconectat la dramele ei.

Aseară, mi-a rămas pe retină privirea unui vechi ortac care lucrează în minerit de 25 de ani. Unul dintre cei 80 care au stat șapte zile în subteran ca protest față de indolența conducătorilor țării care i-au lăsat de zece luni fără plata tichetelor de masă și a transportului și de trei luni fără salarii. Mă uitam la durerea, și lehamitea, și lipsa de minimă speranță din ochii lui albaștri. Vorbea privind în gol. Și privirea lui revărsa toată bezna în ecran.

Minerul, ca să înțelegeți, acest contemporan cu strămoși printre oamenii cavernelor, merită tot respectul. Pentru că a ales să facă o muncă extrem de grea și de riscantă, pentru că lumea a avut nevoie, din timpuri uitate, de cărbune. Și a trăit cu cărbune. În creierii munților sau la oraș, cu căldura cărbunelui din sobe sau termocentrale.

La noi, în Valea Jiului, minerul s-a înfrățit cu întunericul ca să scoată huila din măruntaiele pământului. Pentru că lumea avea nevoie de cărbune. A făcut pact cu Dumnezeu pentru o viață din șut în șut! Acum, Europa îi spune că nu mai e nevoie de el, că spre altceva se îndreaptă planeta. Spre energia verde. Foarte bine. Și cu ce este el, minerul, de vină? În România, încă mai merg termocentralele, încă mai e nevoie de ele. Fără termocentrale, o grămadă de oameni stau iarna în frig. Trecerea la energia verde nu se poate face peste noapte și nici jucând la ruletă soarta unor oameni vlăguiți, care au pariat cândva, iată, pe un numărul ZERO,  necâștigător. Minerul nu va fi niciodată subiect de TOP al miliardarilor, averea lui este familia, și prietenii, și mina. Mina de aur din care extrage pâinea albă a zilelor lui negre.

Ce să mai spună minerii acum după ce până și Frans Timmermans a ieșit cu o declarație mai dură decât cea a lui Cristian Bușoi, afirmând că mineritul va dispărea total și ireversibil? Ce să mai spere oamenii ăștia? Revin la ochii albaștri ai minerului din Vale. Atâta deznădejde n-am mai văzut în ochi cuiva. De multă vreme. Cuvintele îi ieșeau din gât cu o sfârșeală fără margini și cu sufletul rămas proptit în „Inima lui Stalin” – lopata aia imensă folosită din anii 30 încoace, a cărei denumire vine de la propaganda rusă, care spunea că doar inima conducătorului URSS-ului era așa de mare…

Aceleași instrumente de minerit se folosesc și acum în Valea Jiului. Pentru că filonul de cărbune, la noi, se duce în munte ca un pârâiaș, cu deschidere foarte mică, și trebuie să sapi și să-l urmezi, nu se poate escava. “Așa s-au așezat la noi straturile pământului, nu e ca în Germania, ca să bagi mașini să escavezi, că nu se poate…”, îmi povestea cândva un ortac cu care stătusem, umăr în umăr, în stelirul din mina Dâlja.

Eu, de câte ori văd tot felul de sclifosiți și filfizoni prin societate, unii dintre ei tocători de bani, filosofi în restaurante de lux, alții ajunși mari politicieni, i-aș întreba dacă au săpat măcar o zi în viața lor. Și i-aș mai întreba ceva: știu ei cum arată palma unui miner? Știu ei ce mâini au minerii? Vă spun eu. Aspre ca șmirghelul. Negre. Bătătorite. Eu, după șapte ore în abataj, am ieșit cu așchii de cărbune sub pielea palmelor și abia după două săptămâni am scăpat de ele. Dar ei, minerii, trăiesc toată viața cu acest tatuaj permanent al pământului. Și dacă s-au plans din când în când, s-au plâns doar atunci când copiii și nevasta au ajuns să le plângă în casă de foame. Până atunci, mereu au răbdat. Pe seama acestor drame periodice, alții au construit scenariile politice ale mineriadelor de altădată. Și i-au folosit.

Minerii adevărați par a fi niște uriași. Așa mi s-au părut și mie când i-am văzut în steril cum dominau cu picamărul peretele de stâncă, forțând intrarea în adâncimea filonului de cărbune. Cu apa șiroind pe corp și maxilarele scrâșnind. Dacă l-aș pune pe vreunul dintre ăștia care zac cu tâmpla-n palmă prin parlament sau își plimbă costumele de marcă prin Guvern să țină zece minute un picamăr de-ăla în brațe, ar face instant trei hernii de disc sau i-ar crăpa genunchii în două. Cum vă spuneam, minerii par a fi niște uriași. Dar nu-i așa, ei au și o mare fragilitate, familia și echipa cu care viețuiesc în Infern. Mulți vor sari de pe margine să spună, desigur, că fiecare face ceea ce poate în viața lui și atât cât și-a limitat oportunitățile sau că munca fizică e mai ușoară decât munca intelectuală. Eu zic că nu e cazul și nici locul să filosofăm pe această temă, e doar necesar să subliniez că și munca fizică trebuie respectată la fel de mult ca cea intelectuală.

Pentru că fiecare, pe lumea asta, trăiește într-un soi de dependență față de munca celuilalt. De aceea, cred că cei de sus trebuie să se aplece cu atenție și prețuire față de cei de “jos”, cum sunt socotiți și minerii, și să-i aprecieze. În primul rând ca oameni. Oameni care, din tată-n fiu, și-au pus plâmânii la mezat pentru o pâine pe masă. Și cu plămânii lor, îmbibați în praful de siliciu, au respirat generații întregi de mineri care, cu mila Domnului, au ajuns la pensie. Dar mulți alții n-au mai ajuns. Mina a fost mormântul lor.

Azi, asist cu tristețe la moartea însăși a unei meserii vechi de când lumea. Dar, înainte de-ai pune cruce, întreb pe guvernanți doar atâta: Nu vreți să luați, voi, lămpașele din Valea Jiului,  să vă dați capetelor lumină și lor, minerilor, scânteia de soare de la capătul tunelului?

P.S. Zilele mineritului sunt numerate. Dar viața minerilor trebuie salvată. Este o misiune grea, dar nu și imposibilă. Vă trebuie doar un licăr de inteligență….

Adina Anghelescu-Stancu
Cunoscut jurnalist de investigatii, generatia presei anilor '90, prin condeiul căreia au trecut toate marile scandaluri ale ultimilor 30 de ani. Licențiat în Drept, specializat în nișa subiectelor din sfera justiției, cofondator al site- ului luju.ro, citeste mai mult
ŞOC! O mare sportivă a României, înfometată şi abuzată în secret: "Mi-a pus mâna pe...
Dragnea i-a dat 'fatala' Irinei, după ce a văzut-o cu altul. Unde a ajuns să...
FOTO. Larisa Drăgulescu se pozează în ipostaze interzise! `Am făcut așa o avere impresionantă`
Dieta împotriva inflamației. Alimentele care luptă cu îmbătrânirea, durerea și bolile cronice
Ion Țiriac, ce lovitură! Și-a vândut una dintre cele mai sclipitoare și scumpe afaceri
O pandemie ascunsă? Boala care ucide mult mai mulţi oameni decât se credea
O bancă din ROMÂNIA vinde un SUV BOMBĂ. Are dotări și un LOOK incredibile
BANCUL ZILEI – Ion, Maria și supozitoarele buclucașe
Mărturia primului român infectat cu tulpina Omicron: vecinii nu-l lasă să deschidă fereastra
Dragnea i-a dat 'fatala' Irinei, după ce a văzut-o cu altul. Unde a ajuns să...
Cele mai perverse OBICEIURI ale oamenilor. „Sunt de-a dreptul ȘOCANTE”
CUM s-au bucurat MICUȚII de cadourile de la MOȘ Nicolae! Video
TOP 3: Cele mai bune filme de comedie din istorie
Vestea ȘOC a momentului în România: A murit... Un sfârșit cumplit
Adevărul despre miocardită. Efectul care sperie pe toată lumea. Ce s-a descoperit
Infidela Mihaela Rădulescu a fost prinsă în pat cu dansatorul Laurențiu. Ce va face Felix...
O poveste fabuloasă de succes. Cum a ajuns un IT-ist din Cluj să facă 100...
Locul superb aflat la câteva minute de Braşov, dar care nu este o staţiune de...