Artificialii de serviciu

Dacă tot e la modă inteligenţa artificială, dacă tot există aplicaţii care ne ajută să recompunem vocea celor duşi de care ne e dor, dacă tot se fac articole întregi şi analize din cele mai complexe pornind de la un simplu buton care aduce nişte cuvinte potrivite laolaltă, de ce nu există şi performanţă artificială care să ne ţină inimile vii, de ce nu inventează şi nişte mâncare artificială care să ne ţină de foame, poate şi nişte dragoste artificială, care să ne mintă că nu suntem ai nimănui pe lume şi că, dacă am dispărea, ar fi nişte lacrimi (artificiale, desigur) care să cadă în urma noastră?

Mă uitam la meciul echipei naţionale de fotbal, pierdut acum câteva zile în faţa Bosniei, priveam tristeţea marelui Lucescu, întors pe banca României pentru o calificare istorică, apoi la fotbaliştii care încearcă aproape cu disperare să intre în cărţile cu fapte mari – deja jurnaliştii au şters sintagma Generaţia de Suflet, înlocuind-o cu Generaţia de Suferinţă, după un singur meci pierdut în această campanie de calificare. Şi îmi aminteam, pentru a mia oară, că, dintre marile sentimente ale lumii, ale creierului şi ale sufletului, tristeţea rămâne imposibil de transcris în parametri artificiali.

FLASH NEWS Miruță anunță că Armata angajează 7.000 de oameni: „Un record pentru ultimul deceniu”

18:39

FLASH NEWS Disidenții liberali așteaptă verdictul Tribunalului București. Ar putea urma excluderi din partid

18:34

Oare o să ajungem, după zeci de ani de aşteptare, după generaţii întregi de sportivi care au trăit eşecul, din nou la un Campionat Mondial de Fotbal? Va reuşi Mircea Lucescu miracolul? De meritat, îl merită.

Pentru că, aşa cum am mai spus şi scris de câteva ori, vorbim despre cel mai cunoscut şi valoros antrenor român de fotbal care, la final de carieră, când putea face orice – inclusiv putea alege să nu mai facă nimic, să se bucure de tot ce a adunat şi de faima care ar trebui să îi ţină de cald câteva generaţii de acum înainte –, a ales să vină să conducă echipa naţională a ţării lui către o reuşită unică, să îi îndrume pe tinerii sportivi de astăzi în aşa fel încât să scape de complexul de inferioritate care ne-a stricat toate sporturile, toate avânturile spre marea performanţă.

Aş îndrăzni să cred că şi noi, suporteri care umplu stadioanele şi care reînvaţă fair-playul din mers, mai merităm puţină bucurie, care să vină, de exemplu, din fotbal, în lumea plină de veşti proaste, de candidaţi la fel de fel de funcţii care se piţigăie şi încearcă să mai adune câte un vot în marele concurs al urnelor mincinoase.

A devenit un mare depozit ţara noastră frumoasă. Un mare, mare depozit de frustrare, de neputinţă, de eşecuri care au fost totdeauna aruncate în spinarea altora.

Mai ieşim şi noi, de-adevăratelea, din această prăpastie? Sau rămânem cu inteligenţa artificială, care ne va învăţa, uşor-uşor, că nimic nu e real, că toate pot fi anulate şi luate de la capăt? Chiar aşa: oare toate pot fi, pe lume, anulate? Şi luate de la capăt?

CTRL Z!

Citește și:

Cu bec-ul stins

Asta ne lipsea!

Nici zi, nici noapte

Schengen, dragostea mea!