Nici zi, nici noapte

Mai ales prin sate, casele sunt deja împodobite pentru sărbătorile de iarnă. Aproape că îți poți da seama din numărul beculețelor atârnate dacă e casă în care crește vreun copil sau dacă e locuință în care toți copiii au crescut deja. Albastru, auriu, roșu, argintiu, culorile din orice „steag” de Crăciun, care se aprinde la două secunde altfel și care îi face pe unii dintre cei mari să amețească și să mute privirea, cât mai departe, spre zări în care nu clipocește nimic.

Și, totuși, nu-i un decembrie liniștit. Nu e liniște în țara noastră. În inimile noastre. De la ultima noastră întâlnire în cuvinte de aici, din Gândul care face meseria nobilă de a lăsa oamenii să se exprime liber, am mai pierdut un om, un actor, o personalitate a României de azi și de ieri.

ULTIMA ORĂ Emmanuele Macron îl felicită pe Peter Magyar pentru victoria la alegerile parlamentare

23:43

FLASH NEWS Miruță comentează rezultatele alegerilor din Ungaria. „Cetățenii vor ca Europa să meargă înainte”

23:16

După o luptă grea – se pare, de fapt, că imposibilă – cu o boală care încă nu știe să se lase vindecată, actorul Mircea Diaconu nu a mai prins aniversarea cu numărul 75, pe care ar fi trebuit să o petreacă între ai săi, pe 24 decembrie, în Ajun.

Îmi aduc aminte de o poezie a tatei, din 1996, Lumea fără mine, de care ar vrea oricare dintre noi să scape, din vraja căreia ar încerca oricine să se smulgă, dar pe care ajungem toți, cândva, să o trăim. Să o trăim, murind:

„M-am întristat,
gândindu-mă
că, dacă eu mor
duminică,
toate aranjamentele săptămânii viitoare
se vor împlini fără mine,
chiar şi serialele de televiziune,
continuând,
netulburate,
cu episoade noi,
după ce am urmărit, toată săptămâna,
reclama pentru ele,
de pe fotoliul
unde bolesc.” (Adrian Păunescu)

În tot acest vârtej, casele se împodobesc și arată de parcă ar fi locuite. Așa arată și țara asta, de parcă ar fi locuită, de parcă, brusc, n-ar mai fi, de parcă ar fi a cuiva, dintr-o dată – de parcă n-ar mai fi. Și, explicați-le dumneavoastră, cei cu decizia, care știți mai multe despre încălzire globală și politică națională, copiilor noștri de ce tot ce e valabil azi va deveni expirat – ba chiar blamat! – mâine. Asta îmi amintește de o vorbă a spaniolilor, din buticurile rurale de acum două zeci de ani: „Azi nu se dă pe datorie, mâine, da”. Și cum viața noastră și lectura anunțului se petrece totdeauna azi, ajungem să nu mai putem lua pe caiet niciodată nimic. Și zilnic ni se promite, cinstit aproape, că mâine.

Noi nici măcar nu vrem pe caiet ceva. Plătim pentru liniștea și siguranța țării, pentru educația coerentă a celor mici, pentru un sistem de sănătate decent, plătim cu banii jos, de zeci de ani, de zeci de vieți. Numai că nimeni nu observă plata. Sau nu o direcționează unde ar fi normal. Nimeni nu ia în serios suferința, nevoile.

Și, în tot acest timp, în tot acest zbucium, mai ales prin sate, așa cum v-am spus, casele sunt deja împodobite pentru sărbătorile de iarnă. Așteptăm Nașterea lui Iisus, ca pe o binecuvântare care ne-ar putea atinge, în zbor, și pe noi. Ca pe o rugăciune, ca pe ultima șansă (din an) pentru a ne înălța și a ajunge mai aproape de icoana la care ne închinăm în fiecare dimineață, promițând că vom fi mai buni, că vom ierta și ne vom cere iertare.

E dimineață. Începem.

Citește și:

Ce s-a ales (de noi)

Viața după sondaje

Copilul meu s-a supărat pe Dumnezeu

Nu ne pricepem la nimic