”Chiriași la noi în țară”

Ne stă bine când suntem gazde politicoase, când deschidem ușa țării noastre acelora care au nevoie de sprijin, de ajutor, de orice fel de cuvânt care ar putea reda echilibrul sau o parte din el. Ne stă bine când învățăm limbi internaționale ca să putem comunica ușor cu ceilalți, când lăsăm chiar la o parte orgoliul propriei identități pentru a spune „da” dialogului extern.

Dar… Viața noastră, a țării noastre, e plină de „dar-uri” (și nu daruri, cum ne-ar plăcea să fie). Am urmărit pe sărite vizita președintelui Zelenski în România, am auzit și de protestele care strigau tare și neîncetat că Ucraina, înainte de a ne cere ajutorul, ar trebui să ne dea înapoi teritoriile, să ne recunoască adevărurile istorice pentru care altădată eram în conflict.

L-am văzut pe Klaus Iohannis cum a zâmbit neîncetat, îmbrăcat la costum, elegant și gazdă relaxată, în fața președintelui venit, la vizita oficială între instituții, în haine de război, de parcă acum ieșise din garnizoană.

Nu uit, însă, vara trecută, cu toate camioanele ucrainene care au străbătut țara noastră, ca pe un maidan abandonat, ca să vândă, înaintea alor noștri, la toate porturile și prin toate punctele de acces, cereale de tot felul.

Nu uit, n-am cum să uit, cum autoritățile României, pentru a mia oară, au uitat să-i protejeze pe români, să înceteze să aștepte din afară ordine cu care să facă în propria ogradă curățenie, să folosească puțin din acel mic instrument de acțiune, numit creier, care, odată activat, obișnuiește să livreze soluții. Fix ca-n inteligența artificială de care-mi povestea cineva zilele trecute.

Avem inteligență artificială la dispoziție și tot mai puțină inteligență naturală. Ne trebuie reguli făcute de cei pe care îi considerăm mai în măsură să comande. Președintele nostru a jucat perfect rolul gazdei bune, ba chiar a părut că muncește, în fața președintelui aflat în război, îmbrăcat de război, cu discurs de război. Convenabil. Aparent. Cunosc oameni care cred că al treilea război mondial nu poate să fie oprit, cu atât mai puțin să nu ne distrugă pe noi, aflați atât de aproape de zone de conflict.

Suntem pe lângă fronturi, dar ne mișcăm costumele după cum ne indică sforile. Bine scria cine scria, nu ieri, nu azi, demult, ca-ntr-o previziune: „Hai la teatru că e iarăşi dramă,/Spectatorii cască ochii mari,/Ce frumos păpuşile dansează,/Tremurând în mâini de păpuşari.//Totuşi, cine îi încurajează?/Totuşi, cine îi aţâţă crunt?/Cine e directorul de teatru?/Totuşi, păpuşarii cine sunt?//Teatrul nostru de marionete/Îşi reintră-n drepturi desuet,/Dar, din nou, pe scenă, curge sânge/Şi plătim cu viaţa un bilet.// (Adrian Păunescu)”

N-o să primim niciodată ordin de la nimeni să ne vedem de viață, să ne apărăm copiii. N-o să ne învețe nimeni din afară asta. Părem gazde bune, dar suntem „chiriași la noi în țară”, cum scria același poet. Și lăsăm poarta casei deschisă, atât de larg, încât apoi ne minunăm că nu mai avem loc și aer să respirăm. Tot mai greu se respiră în România, tot mai greu…

Citește și:

Și, totuși, de unde prețurile astea?

Reflex de civilizație

Cazul Halep, cazul România

Gara refugiaților, țara nimănui

Autostrăzile din Maramureș

Sfântă Mărie, tot mai scumpă sărbătoare