Când românii se simt români

Am participat, zilele trecute, la Summitul European de Afaceri, de Inovaţie şi Antreprenoriat, cu nucleu Franco-Român, din Paris, organizat de un cuplu extraordinar de români, mereu tineri şi bătăioşi, cu participarea a peste 10 ţări, cu discursuri de tot felul şi cu premii pentru excelenţă pentru multe categorii ale performanţei adevărate.

Am fost şi eu premiată pentru Cultură, pentru poezia mea, pentru Flacăra care, de la un timp, a devenit tot a mea, pentru că am avut curajul să cred în forţa ei, încă din primele clipe ale lui noiembrie 2010. Dar, mai important decât atât, am primit premiul de a vedea cum România, prin oamenii potriviţi, poate să unească, poate să dea sentimentul de continuitate şi performanţă.

Mi-am astupat urechile, ca să scriu aceste rânduri, auzind în depărtări cunoscute câini mari lătrând şi agitându-se. Şi mi-am adus aminte, zâmbind pe furiş, de mândria pe care am simţit-o când oameni care vorbeau româneşte erau apreciaţi pentru cele pe care le reuşeau, în tot felul de domenii. Şi cum oameni care vorbeau engleză, franceză, portugheză, primeau, de asemenea, premii şi reuşeau să atragă atenţia celorlalţi, prin efortul recunoscut de Sena şi de tot Parisul ce forfotea dincolo de Palatul în care Summitul prindea viaţă.

RĂZBOI Americanii au atacat 35 de obiective în Siria. Care au fost țintele

23:34

SOCIAL Ce este metoda „Curierul” și cum poți rămâne fără contul de WhatsApp

22:39

Aşadar, se poate.  Există o şansă pentru România, pentru românii ei. Dar nu acasă, nu în Bucureşti, nu pe la vreun minister care ia decizii importante. Ci în ţările de dincolo de graniţe, care prin sentimentul de românitate, mai găsesc înţelesuri şi mai provoacă ecouri pe scene care, altfel, ar fi pustii. În rest, Bucureştii chiar sunt un mic Paris, dar pe tot mai puţine străzi şi în tot mai puţine zone. Seamănă oraşul nostru cu capitala francezilor, dar asemănarea este tot mai firavă şi lupta acelora care au arme pentru evoluţie e tot mai subţire.

Am mai scris, am mai spus asta, dar simt nevoia să repet: de ce nu avem grijă de copiii noştri? De ce în parcurile de pe lângă Paris există manej de cai pentru cei mici care ar putea fi pasionaţi de echitaţie şi în parcurile din Bucureşti sunt doar căpuşe şi jucării ruginite? Unde s-a surpat atât de puternic drumul dintre noi şi ceilalţi? Unde şi de ce?

La Summitul Franco-Român s-a băut vin românesc. Şi nu unul oarecare. În inima Franţei, în Palat franţuzesc, oamenii au savurat Maramă de Segarcea, de la Domeniul Coroanei.

Francezii gustau, priveau paharul şi apoi ziceau: ăsta e vin românesc? Excepţional! N-am mai băut niciodată până acum. Şi se întorceau la barul de vinuri exclusiv româneşti pentru a mai gusta un soi. Avem cel mai bun vin din lume? S-ar putea. Pentru că, pe unele plantaţii, în unele vii, nu se mai pune nimic altceva peste strugure. Doar dragoste. Şi se zdrobesc curat fructele şi se face un vin dumnezeiesc. Excepţional, într-adevăr!

Vin acasă, cu premiu de la Paris, cu ochii plini de Paris, dar cu inima plină de Românie, de la Segarcea şi până în creierii munţilor Carpaţi. Şi cu încrederea că, uşor, uşor, în timp, dacă privirea Cerului se va mai întoarce către noi, avem o şansă să ne salvăm, să ne recuperăm demnitatea, cheful de performanţă, identitatea şi suflul.

Respirăm, respirăm, poate ni se curăţă plămânii şi redevenim tineri. Cum nu ţinem minte să fi fost vreodată cu adevărat.

Citește și:

Cazul Halep, cazul România

Djokovic! Ne pricepem și la tenis!

Flori pentru doamna învățătoare

Gara refugiaților, țara nimănui

Despre literatura română și autorii ei