Copilul meu s-a supărat pe Dumnezeu

Ajungem, mai devreme sau mai târziu, la aceeași concluzie: ce fel de viață e asta? Ce fel de moarte, mai bine zis, e asta? Pentru prima dată, în opt ani, copilul meu s-a supărat pe Dumnezeu. Pentru că nu a înțeles cum e posibil, într-o singură zi, să plece și Marius Bațu și Gabriel Cotabiță. Unde să plece, mama? Unde să plece? Și când se întorc?

Marius Bațu ne-a fost apropiat, prin Cenaclul Flacăra din care a făcut parte, și prin muzica lui, atât de duioasă și plină de înțelesuri. M-am întâlnit, nu doar o dată cu el, pe Calea Victoriei, pe care înțeleg că și locuia.

AGRICULTURĂ Cât de românești sunt, de fapt, pepenii de Dăbuleni? Din ce țară își iau semințele țăranii

09:29

RĂZBOI Teheranul a lansat noi atacuri asupra țărilor din Golf, ca represalii la ofensiva Statelor Unite asupra Iranului

09:25

Se apropia Festivalul Internațional Adrian Păunescu de la Craiova. Întâlnindu-l, întâmplător, am căutat în programul nostru un spațiu în care să se potrivească acest artist care, dintotdeauna, a avut, din punctul meu de vedere, scenă prea puțină pentru cât de mult talent îl locuia.

A venit atunci la Craiova, la un spectacol de colecție, alături de maestrul teatrului, Dorel Vișan. Nu se cunoșteau înainte de Festival, dar s-au înțeles aproape din priviri. Dumnealui recita, Marius Bațu cânta.

Și Filarmonica Oltenia s-a umplut de aplauze și de amintiri frumoase. Am stat până dimineața apoi, cu Marius Bațu și încă niște prieteni din Cenaclu, la o masă care devenise scenă. S-a cântat, s-a povestit, s-a râs mult. Întâlnire de artiști adevărați.

Anii au trecut și nu am mai reușit să ne potrivim la program. Nici pentru ca Marius Bațu să revină la Festival, la Craiova, nici pentru ca, împreună, să filmăm o ediție a podcastului meu „Ai vreme să vorbim?” de aici, de la Gândul. Acum fix o săptămână, îi scriam ultima dată, invitându-l să filmăm, o oră, dialogul cu chitara aproape. Nu a putut veni. Nu mi-a răspuns la telefon, dar mi-a scris un mesaj: din păcate, nu am cum.

Era puțin ocupat cu propria moarte. Care începea să îi intre în trup, se pare cu câteva zile înainte de verdictul neiertător al medicilor din Timișoara. Se făcea târziu pentru Marius Bațu, cel care ne promisese că va rămâne cu noi încă 2000 de ani…

În aceeași zi, Gabriel Cotabiță? Cel care ne păcălise că știe să fenteze moartea, acum mai bine de zece ani, când o gravă problemă de sănătate părea că ni-l ia pentru totddeauna? Da, da, dumnealui. Cu câteva zile înainte de a pleca dintre noi, m-a întrebat Alexandra mea ce piesă îmi aleg, să ascultăm, într-un joc pe care îl facem, uneori, ca să avem timp să auzim, fiecare dintre noi, acordurile preferate. I-am spus să pună „Noapte albastră”, a lui Gabriel Cotabiță. Și ne-am uitat la un videoclip vechi cu el. Și ne-am bucurat de minunea de a-l avea printre noi. Până pe 22 noiembrie. Când s-a făcut frig și în calendarul nopților albastre.

Pentru prima dată, copilul meu s-a supărat pe Dumnezeu. Am rugat-o să nu zică și, mai ales, să nu simtă asta. Părea că m-a ascultat. Că a iertat. Că s-a consolat. Dar și eu mă supăr, nu pe Dumnezeu, ci pe destin, pentru că prea scurte sunt, în ultima vreme, căile, drumurile. Prea puțin rămânem unii cu alții. Prea nesigur e orice drum.

O să-mi fie dor de artiștii noștri. O să-mi fie dor de nopțile albastre și de cei 2000 de ani promiși. Rămân cu dorul. Rămânem cu dorul. Cât va mai fi să fie.

Odihnește-i, Doamne!

Citește și:

Vacanța de după vacanță de după vacanţă

Dispariția Raisei Vieru

Panaceu parțial sau referendum local