Dreptul la poezie

Acum mulți ani, am mers în biroul unui important om de afaceri. Voiam să îi propun să ne unim forțele și să ducem mai departe, deși vremurile nu păreau ale noastre, niște proiecte culturale: niște cărți de poezie, o revistă de opinie și cultură, un festival de poezie, muzică și literatură… M-a primit în audiență politicos, m-a servit cu o cafea amară și mi-a oferit un răspuns la fel de amar: ”Ceea ce faci tu e frumos, dar e prea de nișă. Nu avem nicio șansă de câștig financiar”.

Am ieșit din clădire, lăsând jumătate de cafea în ceașcă. Și am început să plâng. De umilință, de neputință, de teamă că niciodată nu voi reuși să dau celorlalți ceea ce simțeam că pot oferi.

ULTIMA ORĂ Bolojan taie indemnizația de hrană pentru 137 de copii cu handicap sau care suferă de HIV/SIDA: „Lasă oamenii vulnerabili şi mai vulnerabili”

14:16

EXTERNE Spectacol al naturii în Italia: Vulcanul Etna a erupt după aproape 30 de ani

14:01

Ani mai târziu, revista pe care o conduc, ”Flacăra lui Adrian Păunescu”, era aproape de faliment. Datorii vechi și noi, conturi blocate, firme de difuzare care nu ascultau de nimeni. Am pornit în căutare de sponsorizări, donații… M-am trezit față în față cu un om. Bogat, da. Dar nu numai atât. Un mare campion, un sportiv cum nu cred că vom mai avea vreodată. Un iubitor de România.

S-a uitat la mine și m-a întrebat: ”Faci revista asta pentru tatăl tău, nu?” I-am spus că da, că – înainte de orice – am decis să preiau și să continui editarea acestei publicații pentru tata. Apoi, a devenit și un pariu personal. Cu ochii aproape în lacrimi, mi-a spus că duc o luptă extraordinară și că o să mă ajute. M-a felicitat, m-a ajutat și am depășit prăpastia zburând, nu aruncându-mă, fatal, în gol.

Stau azi, ocazional, de vorbă cu oameni puternici. Și nu mă mai simt slabă, chiar dacă am în continuare nevoie de sprijin ca să pot merge înainte, cu toate proiectele pe care le gândesc. Au rămas proiecte de nișă, care nu aduc bani, dar care salvează spiritul. Sau măcar o parte din ceea ce ar trebui să ne fie spirit.

Am ajuns la o vârstă la care nu mai pot să mă joc de-a nimic. Nici măcar de-a plânsul. Am ajuns într-un moment în care, cu un copil mic lângă mine, orice act de curaj poate să coste și să doară mai mult decât orice tăcere sau lașitate. Dar am înțeles, căutând și bând multă cafea amară, că dreptul la poezie nu mi-l poate lua nimeni, niciodată.

Mulțumesc echipei Gândul, lui Adrian Artene și celorlalți care mă primesc în acest proiect! Și mulțumesc omului bun fără de care nu ajungeam atât de lin în această formulă – Marius Mitran.

Începe un drum diferit pentru cuvântul meu (deși nu simt că vin, ci că mă-ntorc), dar continuă și toate celelalte drumuri, deja cunoscute de mine și de cei care mi-au fost alături. Va urma, sper, și reluarea emisiunii ”Sala de așteptare”, dacă voi găsi un post de radio unde să pot să mă simt din nou acasă.

Aici, acum, mă simt acasă.