Jos ”măștile”, România!

Azi, cel puțin în România, masca nu mai este un accesoriu dintr-un scenariu teatral, ci un teatru dintr-un scenariu politic. Este o a doua față a unor interese pe care actorii politici (ai acestor zile) o poartă cu o naturalețe înfricoșătoare. De fapt, masca nu s-a născut în pandemie, ci, ca accesoriu, în epoca dionisiană.

Cu vreo 500 de ani înainte de Hristos, masca s-a născut în Grecia antică pentru a amplifica trăsăturile actorilor din teatrele de început ale Omenirii. De la satirii lui Dionis, masca și-a cronicizat caracterele maladive din umbra ei.

La începuturi, acea mască întruchipa, în egală măsură, personajele comediei și tragediei elene. Azi, după atâtea secole, ea amplifică de asemenea comediile și tragediile, dar ale unei lumi pe care noi o considerăm modernă. Nu mai este, însă, doar un teatru simbolic, ci un teatru în care fiecare dintre noi este fie un actor, fie un spectator. Și, desigur, actorii diferă și, de asemenea, rolurile pe care le interpretează.

ACTUALITATE Dan Dungaciu: „Revoluția lui Trump a ajuns în Europa. Reacția europenilor a fost o contra-revoluție”

09:00

Azi, politicienii poartă mască – nu mă refer la cea cu întrebuințare sanitară –, dar și, deopotrivă, vulgul, masa de manevră a politicului. Și el poartă o mască. Fie masca atotștiutorului, fie masca naivului, a votantului pe cât de înregimentat, pe atât de docil.

Azi, plângem la crucea tragediilor lui Eschil sau Sofocle, iar comediilor lui Aristofan li s-au decupat zâmbetele. Sunt actori sau spectatori în tragedii politice, sociale, în comedii amare.

Masca teatrului grec a încetat să mai existe fizic, dar altfel, metaforic, poate fi întâlnită în discursurile politice fie centrale, fie periferice și în ”armatele” care le polarizează. Masca actuală este una a retoricii șubrede, din care absentează argumentul, dar sub care (supra)viețuiește interesul.

Termenul de mască a prins rădăcini atât de puternice în cotidianul pandemic al anului din urmă încât i s-a diluat semnificația ab ovo. Lumea dinainte, cea pe care am lăsat-o în urmă, este o dulce amintire. Simbolismul măștii are valorile lui de la o cultură la alta.

În România, masca este o primă față a omului, a politicianului. A devenit un agent electoral, un vector al manipulării. Actorii guvernamentali de azi au măștile personalizate, proprii. Unul poartă o mască cîțuianistă, altul orbanistică, unul barniană, altul șoșocianistă, iar paleta măștilor e atât de variată… Măști peste măști. Doar chipurile autentice, în forma lor brută, ne lipsesc. Suntem sub dictatura măștilor și a cuvintelor din spatele unor interese.

Demiterea lui Vlad Voiculescu a dat deoparte măștile unui mariaj de conveniență. Al ”mirilor” PNL-USR, care și-au demascat interesele de conjunctură. S-au căsătorit doar pentru a fi (co)părtași la „darul” de nuntă. Nășiți de la Cotroceni, mirii anului 2020 s-au trezit că nu mai pot împărți, în 2021, același iatac.

N-au căutat să invoce, onorabil, nici măcar incompatibilitatea de caracter, ci și-au vânturat, în văzul tuturor, reproșurile intime. Și-au spălat, spontan, rufele în public. Ca într-o gâlceavă imundă, dintr-un birt comunal, unde soția și amanta s-au intersectat la o limbă de țuică.

Astfel, ca printr-un ochi de fereastră, ca printr-un vasistas, privim lumea din spatele măștilor! E îngustă, din ce în ce mai îngustă și noi ne îngustăm răbdarea odată cu ea. Jos ”măștile”, România!

CITEȘTE ȘI…