Poezia minții

De Ziua Femeii, a fost și ziua dumnealui de naștere. L-am cunoscut pe coridoarele unui spital, când am fost forțată de împrejurări să cer păreri neurologice pentru cineva din familie. Datorită unui prieten comun, un om atât de bun, care toată viața sa nu a făcut altceva decât să ajute, m-a primit în biroul dumnealui, a răsfoit analizele pe care le aveam cu noi, ne-a spus ce ar fi de făcut (și, mai ales, ce n-ar fi de făcut) și, din fericire, ne-a trimis acasă cu vești bune și cu inima împăcată.

M-am întors de câteva ori, la același spital, cu boli mai mult sau mai puțin grave, încercând să salvez oameni dragi. Datorită dumnealui, am reușit mereu.

LIVE UPDATE A început numărătoarea voturilor în București

21:33

LIVE UPDATE Anca Alexandrescu mesaj ferm, după exit-poll: „Prezența scăzută este din cauza celor care au dat lovitura de stat”

21:31

De la accidente vasculare la boli neurologice pe care alții nu le înțeleseseră, am lăsat pe secția aceea din București suferințe și neliniști, lacrimi și sclipiri de orizont.

Am aflat, imediat după întâlnirea noastră primă, că medicul excepțional pe care tocmai îl cunoscusem era și poet. Și nu un poet oarecare.

„A fost o vreme în care munceam de dimineaţa până seara/în fabrica de împlinit mici dorinţe, de confecţionat mici trepte de viaţă/pe care să mă pot urca, de producţie a unui minim combustibil/pentru inima mea/extenuată, un lung anotimp secetos am cărat saci grei de nisip în care/am sperat să sclipească un grăunte măcar/am purtat un război obositor în care nu am cucerit teritorii/dar mi-am pierdut alergatul sprinten de la v-aţi ascunselea/mi-am tocit genele lungi./cu tot efortul meu, o eră întreagă/nimic nu s-a mişcat în mica mea sferă de sticlă./până în ziua în care mi-am spus că m-am săturat, că nu mai suport/această moarte care mă trudeşte lent/şi mi-am făcut loc să mă odihnesc undeva/nimerind/pe banca acestui balon zburător, cu atât aer cald/al dragostei tale nemaivăzute.” (Bogdan O. Popescu, aer cald)

L-am citit de atunci, urmărind cu timiditate postările sau articolele în care se regăsea și versul său. I-am mai trimis câte un mesaj, fie ca să-i mulțumesc pentru ce scrie, fie ca să-i mulțumesc pentru munca incredibilă pe care o depune în cadrul Spitalului de Neurologie.

Așa e. Se numește Bogdan O. Popescu. Parcă nu zâmbește des, la consultație, dar știe să-și certe cu dragoste pacienții, imediat ce îi salvează. Și are, habar n-am cum, capacitatea să fie excepțional în amândouă meseriile pe care i le-a ales destinul. Onorată să vă cunosc, domnule profesor! Onorată să vă citesc, domnule poet! La mulți ani!