Mihai Leu, ultima cursă

Campion mondial la box și campion național la raliuri, Mihai Leu s-a stins din viață la vârste la care unii abia încep să-și pună viața în ordine pentru pensia care ar trebui să îi răsplătească pentru zeci de ani de muncă și de greutăți. La 56 de ani, pe un pat de spital din București, Mihai Leu a pierdut lupta cu o boală necruțătoare, care i-a înnegurat mai bine din ultimii zece ani din viață. Când acasă, când înapoi pe un pat al suferinței care nu se știa niciodată dacă nu cumva aduce marele final.

Se pare că, în cazul lui Mihai Leu, medicii au fost eroi și au reușit să ia din greutatea unei condamnări rapide și aproape sigure la despărțire. Au amânat sfârșitul, deși se știe că România nu are destui medici de top în funcție prin spitale.

EXTERNE Gest rar de mărinimie al unui șef de fabrică din SUA. A oferit o primă de Crăciun de 240.000.000 $ pentru pentru toți angajații. Cum a fost posibil

10:10

ANALIZA de 10 Cum s-a folosit Putin de discursul de sfârșit de an pentru a-i trimite lui Trump un mesaj tranșant. „Izbucniri bruște de sentimentalism și limbaj sarcastic, Rusia deține o poziție de forță în Ucraina”

10:00

Pentru că toți doctorii buni, știind că sunt probleme în sistem, aleg să plece în alte țări, unde există posibilitatea ca vindecarea să prindă trup.

Sigur că tot România e corigentă la atât de multe capitole privind curățenia și dotările din centrele de sănătate din orașele mici și mari. Dar, uneori, nu există vindecare. Uneori, vine ultima cursă.

În rest, după ce trec condoleanțele, rămâne realitatea. Rămâne faptul că, de exemplu, la un mare spital din București, cei care sunt operați pentru proteze de genunchi sau de șold, au la dispoziție un spațiu pentru fizioterapie, cu grave probleme de aerisire și curățenie, care se află la subsol și la care nu se poate ajunge decât pe scări.

Așadar, fizioterapie pentru cei care nu mai au cartilaj la genunchi la subsol, fără lift!

Cineva m-a întrebat dacă e banc. Nu, nu e banc, bine ar fi să fie. Dar e o crudă realitate, cu care se confruntă sute de oameni fără apărare. Și la care asistă alte mii de oameni, fără soluții salvatoare. De miniștri și de oameni cu forță pentru a face schimbarea n-are rost să mai vorbim. Sau să ne punem speranța în vreun stilou cu cerneală apăsată.

Se moare mult și devreme, se pleacă din lume brusc și fără niciun fel de drept la apărare și abia dacă înțelegem ce a vrut să scoată de la noi viața asta. Abia dacă mai avem vreme să ne dezmeticim și să încropim câte un zâmbet de complezență. Hunedoara a redevenit a lui Mihai Leu, cel care astăzi se întoarce acasă, pentru ultima cursă pe care știe că nu mai are cum să o piardă. Iar România, ușor-ușor, se sărăcește de suflete mari, uită să mai fie a marilor campioni și redevine orfană.

Aplauze pentru drumurile de pe urmă, aplauze și mai multe pentru marile performanțe și pentru sacrificiile enorme care le-au însoțit. Și rugăciuni, totdeauna rugăciuni către Dumnezeu în ultima clipă, prea târziu – adică, către acela care sperăm să mai aibă un strop de timp și de răbdare pentru cele care vor urma, pentru dezastrele care ne-au fost pregătite și livrate dintr-o dată și pe nedrept.

Citește și:

Păun şi Prunariu

Bacalaureatul nimănui

Dragostea pentru ai tăi

Descuiați pianele!

Fără limite!