Hochei Club Sportul Studențesc – echipa care refuză să moară: Vedem gheața doar la meciuri și avem salarii de 300 de lei

O echipă din liga națională de hochei se antrenează pe uscat de un an de zile. Nu a obținut niciun punct în actualul campionat, hocheiștii ating gheața doar la meciuri, dar Sportul Studențesc refuză să moară. Hocheiștii ridică crosele și strigă „Jucăm deci existăm!”.

Pentru a pleca spre Galați, la ultimul turneu al sezonului, se întâlnesc dimineața în fața (de acum defunctului) Patinoar Mihai Flamaropol. O dubă mai mare, „nici autocar dar nici mașină mică” după cum o descrie antrenorul emerit Ioan Martin, îi așteaptă cuminte în parcare. Foaia pusă în parbriz cu mesajul „Cursă neregulată” e total nepotrivită – la intervale de timp stabilite prin calendarul competițional, aceeași mașină îi duce către fericirea lor, gheața. Care din București a dispărut odată cu închiderea patinoarului. A mai rămas însă în câteva locuri prin țară, pe la Galați, pe la Gheorgheni, Brașov, dar și la Cârța. Un sat din Harghita cu 2688 de locuitori. „Le trebuia ălora din Cârța patinoar așa cum mi-ar trebui mie o bubă în c..”, mă lămurește destul de plastic unul dintre jucătorii Sportului spre haiul general.

Hocheiștii Sportului sunt chiar „mișto”, par o gașcă unită, acum la greu, care știe sau măcar încearcă să treacă peste o perioadă dificilă. O simt și ei destul de bine. Știu că nu au cîștigat nici măcar un punct în campionatul actual, dar au speranțe pentru viitor.

Pe rând îl salută pe antrenorul secund și totodată colegul lor „Nea Cristi”. Pentru un puști de 17 ani, venit de la echipa de juniori Husky, Cristian Daia, multiplu campion cu Steaua și cu opt prezențe la campionatele mondiale, e o legendă. La aproape 47 de ani, Daia are un băiat, fotbalist, mai mare decât mulți colegi de-ai săi de echipă. „E un om de toată încrederea, mă ajută foarte mult la echipă”, e descrierea succintă a antrenorului Martin. De ce continuă? „Din pasiune”, vine rapid și fără drept la replică răspunsul lui Daia. Adevărul e că suma de 300 de lei pe care o o primește lunar un hocheist de la Sportul Studențesc chiar nu poate constitui o motivație.

Mihai Stoiculescu, la 44 de ani, cu 10 prezențe la campionatele mondiale, rămâne la fel de indignat de starea sportului pe care îl iubește, de parcă acum ar fi pus prima dată patinele în picioare. Îi e ciudă, și pe bună dreptate, că un oraș mare ca București nu are un patinoar, că două echipe care au mai rămas să țină steagul sus, Sportul și Steaua, sunt obligate să joace doar în deplasare.

„Hai băieți, luați crosele și bannerul și hai să facem niște poze”, vine îndemnul antrenorului Martin. Unul strigă „Crosele sus!”. „Ca spartanii!”, îl completează altul. E dimineață, dar le arde de glume. Deși îi așteaptau 250 de km până la Galați, apoi urmau să intre pe gheață, și să încaseze 11 boabe de la Gheorgheni. Ideea de a face fotografii și pe fostul patinoar e din nou subiect de bășcălie: „Da, ar fi bine să facem niște poze și pe gheață…Cum care gheață? Aia din frapiere”. Agită din nou crosele, dar și bannerul cu un slogan care a devenit pentru Sportul Studențesc singura motivație din ultimul an „Jucăm, deci existăm!”

Echipa de hochei a Clubului Sportul Studențesc, aflat în subordinea Ministerului Educației și Cercetării s-a născut odată cu Patinoarul Mihai Flamaropol, în 1958. Patinoarul a murit, dar echipa se încăpățânează să trăiască.

Și Martin, antrenorul și sufletul echipei de 25 de ani știe cum să o țină în viață, dar strigă după ajutor ca un salvamar căruia îi lipsește colacul și îi e greu să aducă turistul aventurier la mal. „Au mai fost perioade grele, când era patinoarul închis, când erau probleme cu gheața, dar ca acum, când banii sunt mai puțini, când e bob numărat, spunem mersi că existăm. În București hocheiul e în moarte clinică. De ce în Harghita se poate? Acolo nu ai cinemtograf, nu ai teatru, nu ai alt sport. Oamenii știu că de două ori pe săptămână văd hochei, altceva ce să vadă? Păduri, cât or ai fi și alea. Cum să nu reușească, dacă orice SRL din Miercurea Ciuc dă bani pentru hochei? Aici am pus și eu bannerele sponsorilor pe mantinelă, dar nu e nimeni în patinoar. Dacă nu se intervine, să se facă patinoarul ăla, primarul, Țiriac, oricine, suntem morți”, a declarat Martin pentru MEDIAFAX.

Antrenorul e obligat să dea indicații tehnice doar la tablă: „Noi suntem echipa cea mai oropsită. Am încercat varianta cu patinoarul descoperit de la Moghioroș, dar nu se poate juca hochei acolo. Am făcut vreo trei antenamente. Nu e lumină, te primește doar noaptea, tragi la poartă îl omori pe portar. La Buzău e un patinoar acoperit cu o prelată, e frumos. Dar nu e de hochei, tragi cu pucul și se duce prin mantinelă. La AFI la fel, nu ne primesc pentru că mantinela e subțire și se poate rupe. Ne prezentăm în campionat de la un meci la altul. Intrăm pe gheață doar la meciuri. Facem în fiecare zi antrenamente de întreținere, la sala Apolo. Dar nu putem merge toți odată că le dăm programul peste cap. Nu facem altceva decât să alergăm și pregătire fizică generală. Tactic, la tablă, Le spun «Ții fundașul, iei pucul, ții extremă la extremă», dar nu poți face reptări. Nu poți face scheme de joc. E dezastru, te doare capul și ficatul. Nu putem face pregătire tehnică. Îmi bat gura înainte de meci, dar e greu. Dacă îi iei o pereche nouă de pantofi, te dor picioarele? Gândește-te la o pereche de patine, la tot echipamentul pe care îl ai pe tine… E tragedie. Și accidentările te rup în două”.

Afectează lipsa antrenamentelor pe gheață rezultatele echipei? „Păi cum să nu afecteze? Noi nu am luat niciun punct în campionatul ăsta. La noi e zero în dreptul punctelor. Noi ne bucurăm să nu ne dea peste 10 goluri. Anii trecuți când aveam patinoarul ăsta mergeam și noi mai bine, mai câștigam și noi câte un meci. În trecut am avut și rezultate, am ajuns și în play-off. Ne făceam treaba. Acum e greu, dar nici nu mai contează domnule. E bine că ne prezentăm. Trebuie să ținem steagul sus. Nu renunțăm, de ce să renunțăm? Eu am și altă meserie, mă descurc și altfel dar îmi place foarte mult ce fac și ducem steagul mai departe”, povestește antrenorul Martin.

În actulele condiții obiectivul echipei pare a fi dintr-o altă poveste: „Să participăm, altceva ce să fie? Toate celelalte echipe au stranieri în echipă, eu nu am niciunul. Ai lor nici nu se dau jos din pat pentru 300 de lei cât iau ai mei. Ce obiectivi să stabilești când Galațiul are cinci cehi, șapte de la Miercurea Ciuc, Radu Viorel în poartă? Gheorgheniul are un lituanian, un georgian, Steaua are un canadian și un ucrainean. Eu ce am, nu am nimic. Eu nu am nici gheață. Săi fac un obiectiv, trebuie să am măcar unde să mă antrenez. Eu sper să treacă sezonul ăsta și la toamnă să avem un patinoar. Abia apoi putem fixa un obiectiv, să vină altă generație, să ridicăm nivelul echipei. Ce să fac? Ce să investesc dacă bani nu sunt? Ca la Dunărea Galați, dacă mâine nu le mai dă Marius Stan bani, ce fac ei mâine? Că ei nu au grijă de viitor. Ce fac ei dacă nu le Marius Stan bani? Mai pot să-i plătească pe Radu Viorel și pe Geru?”

Ca antrenor emerit, Martin câștigă 1300 de lei și îi e ciudă că din cauza unei boli care l-a ținut în spital mai multe luni nu a putut să se lupte pentru echipa sa: „La Sportul Studențesc e totul centralizat, nu există probleme din punct de vedere financiar. Nu îți dă să te lăfăi în bani, dar ți-i dă pe toți cei care au fost drămuiți. De exemplu noi mâncăm de 50 de lei pe zi și îi împărțim și noi. Eu vin la patinoar în fiecare zi că așa m-am obișnuit. E frig ca afară, stăm cu lanterna după noi, asta e. Nu mă cheamă nimeni, dar eu vin în fiecare zi. Ca antrenor emerit am 1300 de lei salariu, nu stau pentru bani, fac asta pentru că îmi place, e viața mea. Și dacă nu aș fi fost bolnav acum doi ani, când era să mor, nu ajungeam în situația asta. Mă strângeam de gât cu ăștia și nu-i lăsam”.

Antrenorul are însă speranțe pentru viitor: „Avem, normal că avem, că de asta continuăm. Acum însă depinde de Oprescu, Țiriac și ceilalți. Dar eu nu credeam că Oprescu ne lasă. A jucat și el hochei la Dinamo la juniori. L-am prins și eu, sunt mai mic cu cinci ani decât el. M-am mai întâlnit cu el și mi-a promis că rezolvă, dar… La copii, problema e aceeași, mergi cu ei la sala de forță, dar nu poți pune greutate pe ei că își strâmbă coloana, le afectează creșterea. La Huski, echipa mea de juniori, abia am strâns 15 jucători. Acum, ne gândim să facem și grupe de începători, dar unde să-i înveți să patineze, pe lac atunci când îngheață?”

Speranțele se leagă însă de supraviețuire, nu crede că România mai poate ajunge în elita hocheiului mondial, aăș cum se găsea la mijlocul anilor ’70: „Când ajungem din nou în elita hocheiului? Păi în condițiile astea niciodată. Hocheiul este o industrie pentru țările dezvoltate. A ajuns să se joace la meciuri de liga a treia cu patinoarele pline și noi nu avem un patinoar măcar. Înainte ne luptam de la egal la egal cu marile puteri, apoi, după anii ’80 ne-am dus în picaj”.