Cercetătorii au decis: Dacii făceau sarmale. Cum preparau strămoșii noștri bucatele nelipsite pe masa de Crăciun a românilor

Cuvântul românesc „sarma” este împrumutat din limba turcă – sarmak, unde are sensul „a înfășura, a înveli”.

Postul de televiziune CNN a preluat și prezentat acum câțiva ani un documentar promovat de portalul „Travel and leisure” care oferă informații de călătorie și de petrecere a timpului liber pe glob. Realizatorii au decis că sarmalele sunt produse tradiționale românești și le-au prezentat printre primele 12 feluri de mâncaruri tradiționale de Sărbători, din întreaga lume.

Paternitatea sarmalelor este revendicată în prezent de trei state: Turcia, Grecia și Albania, în ultimele două fiind folosite frunzele de viță în locul foilor de varză. Este greu de decis cine ar putea fi inventatorii sarmalei. Procedeul de înfășurarea a cărnii în diferite frunze a fost și este folosit pe aproape toate continentele, dar fiecare are o rețetă specifică.

EXCLUSIV Gândul publică mesajele alarmiste care circulă pe grupurile interne ale partidelor, după legea prin care consilierii locali nu mai pot avea al doilea job la stat. Mii de aleși, vizați de modificările făcute de Parlament. Când intră în vigoare interdicția

14:31

EVENIMENT Nicuşor Dan şi Volodimir Zelenski, invitaţi de Maia Sandu să asiste la parada din 27 august, de Ziua Independenţei Republicii Moldova

14:22

În România, sarmalele cu mămăligă sunt nelipsite de la masa de Crăciun, fiecare regiune venind cu propria rețetă. Dacă sarmalele moldovenești tradiționale se fac mici de tot și au în compoziție verdețuri tocate (mărar, pătrunjel verde) și se fierb cu bulion sau suc de roșii, cele din Ardeal sunt mari, învelite cu generozitate în foaia de varză.

Mai puțin cunoscut este faptul că și strămoșii geto-daci făceau sarmale. Astfel, studiind alimentația dacilor, cercetătorii au descoperit procedeul de preparare specific sarmalelor.

„Etnobotanica românească ne oferă, de asemenea, câteva informații sugestive asupra utilizării meiului. Din făina de mei se prepară mămăligă, iar pisat în pive era inclus în sarmale și folosea la plachie, ca să nu mai vorbim de binecunoscuta bragă, fabricată tot din mei cu gustul său acrișor și mirosul cu totul particular”, scriu cercetătorii Marin Cârciumaru, Mariana Pleșa, Monica Mărgări în lucrarea „Omul si Plantele. Manual de Analiza Carpologică”.

„Despre folosirea meiului de-a lungul timpului sunt mențiuni interesante de la Pliniu, care spune că în Campania se făcea din el un terci, iar triburile șamanice foloseau în hrana lor acest tip de mâncare(…) Considerăm că meiul poate fi definit cu adevărat ca planta geto-dacilor”, se menționează în aceeași lucrare.

În România există și o „Odă a sarmalei” scrisă de Păstorel Teodoreanu

«Cum s-ar defini sarmaua?

Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat

somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…

Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii,

imn de laudă mâncării, înălțat în cerul gurii.

O cochetă care-și scaldă trupu-n sos și în smântână

și se înfășoară-n varză ca în valuri de cadână.

O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă

c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă.

Oponentă din principiu și un strașnic adversar

pentru tot ce e dieta sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată

ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatara principală ține-n spațiu tolerate,

perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaică”nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie

că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.

Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.

Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini .. sarmaua !!!»