Prima pagină » Coronavirus » Cum s-a infectat dirijorul Camil Marinescu cu noul coronavirus. Relatări din ultimele zile de viață: „Mă transformă în gelatină. Îţi topeşte creierii”

Cum s-a infectat dirijorul Camil Marinescu cu noul coronavirus. Relatări din ultimele zile de viață: „Mă transformă în gelatină. Îţi topeşte creierii”

Cum s-a infectat dirijorul Camil Marinescu cu noul coronavirus. Relatări din ultimele zile de viață: Mă transformă în gelatină. Îţi topeşte creierii / Sursă Foto: Mediafax Foto

Radu Cristian

Publicat: 28/07/2020, 16:04

Actualizat: 06/04/2021, 18:17

Dirijorul Camil Marinescu a murit la vârsta de 56 de ani, după ce fusese testat pozitiv cu noul coronavirus. Sorina Goia, producător al Radio România, a scris pe o rețea de socializare un text despre celebrul dirijor, aducând în discuție și câteva cuvinte pe care acesta i le-a transmis în ultimele zile de viață.

Textul Sorinei Goia

Producătoarea de radio Sorina Goia a scris pe Facebook un vast text în memoria dirijorului Camil Marinescu. Potrivit acesteia, iubirile dirijorului erau ”Dumnezeu, Mama, Muzica, Pisicile”. De asemenea, producătoarea a mai scris că dirijorul i-a povestit că ceea ce i se întâmplă în spital este „sfâșietor”.

„CAMIL MARINESCU (29 sept. 1964 – 27 iul. 2020)

Mă uit la cifre şi sunt seci. Iar viaţa lui, a colegului meu din Liceul de Muzică „George Enescu”, se află strict în liniuţa dintre ele.

O viaţă fabuloasă, plină de tumult, trăită cu patimă şi cu poftă. Fie că dirija, vorbea, turna ciment, forja, tăia copacii din curtea mamei, alinta pisicile, făcea scufundări sau paraşutism…

Iubirile lui imense: Dumnezeu, Mama, Muzica, Pisicile.

În zecile de conversaţii avute (unele înregistrate pentru Radio România Cultural şi Radio România Muzical) am parcurs Pământul în lung şi în lat, pe toate meridianele istoriei, geografiei, culturii. Camil era unul dintre cei mai inteligenţi artişti pe care i-am întâlnit vreodată, cu acel ADN rarissim al enciclopedistului. Renaissance man – însă un Om cu harul de a împărtăşi ceea ce vede, înţelege şi cunoaşte. Vocea lui, uşor răguşită, a depănat sâmbete întregi în AGORA subiecte din lumea muzicii, arheologiei sau istoriei culturii… Împreună cu colegele mele (ilustratori muzicali) îi ascultam săptămânal înregistrările trimise de pe cealaltă parte a lumii, cu o bucurie veşnic nouă căci Camil era (oribil, oribil acest trecut…) tipul de artist care împărtăşea darul primit de la Dumnezeu.

Orice îl înconjura merita cercetat. „Sunt curios ca un pisoi” – aşa se caracteriza adesea şi putea merge pe firul analizei până în pânzele albe.

Un om greu de suportat prin meticulozitatea obsesivă în căutarea perfecţiunii. La pupitrul unei orchestre repeta până la epuizare. La microfonul Radioului public vorbea fără să obosească, aparent.

Un concert nu era o căsuţă bifată ci o săptamână de muncă îndârjită, niciodată uşoară. Mozart (compozitorul lui favorit) trebuia să sune ca Mozart, Bruckner ca Bruckner iar Debussy ca Debussy. Cu tot efortul necesar.

Gestica lui dirijorală era de sorginte (să o numim) clasică: limpede, determinată, intransigentă, extraordinar de sugestivă. Imaginea partiturii îi era clar memorată iar expresia sa nu lăsa loc îndoielii sau variaţiei. Ca el şi numai ca el trebuia să cânte orchestra. Iar rezultatul ridica sala în picioare minute bune. Mai totdeauna se răsucea pe călcâie şi făcea o dedicaţie: muzicienilor din orchestră, unui anume artist sau publicului. Era replica lui de final ce lăsa un parfum anume în urma muzicii…

Demult l-am întrebat: Când ţi-ar plăcea să trăieşti? În ce epocă?

Mi-a răspuns zâmbind: În viitor!

Firesc deoarece trecutul îl studiase, prezentul îl trăia efervescent iar viitorul merita cunoscut. Avea permis de căpitan de vas, reînnoit periodic. Avea permis pentru paraşutism şi scufundări. A scormonit adâncurile oceanelor, a condus iahturi şi a sărit cu paraşuta. Cele mai noi maşini şi motociclete i-au trecut prin mâini. Mai multe exemplare se aflau în garajele lui. Cu acele „rachete” alerga pe circuite de viteză sau pe şosele. Nu mai ţinea numărul accidentelor (cu motocicleta sau maşina). După un astfel de accident teribil pe Şoseaua Kiseleff a trebuit să dirijeze în Festivalul Enescu; publicul a crezut, poate, că din infatuare nu se întoarce la aplauze, însă era desfigurat din impactul recent.

„Cred ca provocarea cea mai frumoasă este să iei o orchestră normală (indiferent care fiind nivelul ei sau zona geografică din care vine) şi să reuşeşti să o transformi sub mâinile, sub vocea şi sub respiraţia ta.

Cred că idealul este să iei o orchestră rusească şi să cânte Debussy precum Debussy. Să iei o orchestră americană care să nu cânte doar curat şi să cânte Enescu ca nişte români. Sau să iei o orchestră japoneză si să reuşeşti să faci să sune ca un Bruckner născut în Austria.

Cred că idealul este ce facem noi cu acei oameni.”

Nu am apucat, din păcate, să văd vreo partitură scrisă de el. Da, era şi compozitor iar unul dintre opusurile sale a fost interpretat de cvartetul din care face parte Ciprian Marinescu, fratele lui.

Desena, sculpta şi modela lutul. Un capitel din marmură poza drept măsuţă ad hoc acasă la mama, în sufragerie…În garaj avea un cuptor de topit metale, printre multe, multe altele…

Glumeam de multe ori la telefon spunându-i că Îngerul lui protector are viaţă grea şi aripile cam ciufulite, alergat şi ocupat să îl ţină în viaţă după accidente, operaţii, căzături de pe acoperiş sau vreun burghiu intrat în palmă…

Avea foarte mulţi prieteni; printre ei şi un grup „Alpha” de oameni de ştiinţă de prim rang. Cu ei a intrat şi prin junglele Americii de Sud, pe acele „tepui” unde natura pare să fi creat nişe în timp, conservând plante şi vietăţi din ere pierdute în timp. „Cea mai frumoasă zi a fost când am intrat în junglă. A doua cea mai frumoasă zi a fost când am ieşit din ea …”. Pasionat de fotografie şi filmat, a colaborat cu echipe de la BBC. Cu filmări şi cu muzici înregistrate special pentru Sir David Attenborough, cu care a stabilit tempourile…

Aproape fără întrerupere am conversat în ultimii 15 ani însă ne ştiam de peste 40, de copii, când amândoi luam acelaşi tramvai 20 spre casă, plecând de la Liceul „George Enescu”.Nu vorbeam deloc (atunci) căci Camil era mai mic cu trei ani decât mine şi cine s-ar fi uitat la un puşti firav!?! Peste ani, băieţelul timid a devenit muzicanul apreciat mai mult peste hotare decât în ţară. Rigurozitatea şi meticulozitatea obsedantă nu s-au dovedit incomode pentru orchestrele nipone şi nici pentru posturile universitare. Profesor la Tokyo şi Osaka, conducea o linie de doctoranţi. De multe ori studenţii îl urmau prin lume, chiar şi în România. Dirija peste tot şi tocmai această alergătură pe toate continentele (cu diferenţe uriaşe de fus orar şi temperaturi) i-a deteriorat sănătatea: infarct, semipareze… Se lupta cu mai multe boli crâncene de ani buni. Cu înverşunare a trecut peste ele şi a dirijat mai departe, iubind viaţa sub toate aspectele ei. Pisicile mai ales. Curtea mamei, la marginea de nord a Bucureştiului, era sanctuar pentru zeci de mustăcioase. Micky Mâţ, Momâţ şi alte nume de alint îşi aflau protecţia sub sălciile uriaşe. Pentru ele, lăsa aeroterma în pod, iarna, şi saci cu mâncare. În casă, printre rafturile bibliotecii cu înregistrări de excepţie sau teancurile de cărţi şi partituri, găseai cutii simandicoase de pateuri sau bobiţe. Nimic nu era prea scump, totul pentru ele…

Sunt atâţia care îl cunosc şi îl admiră. Sau nu. A avut un munte de calităţi şi tot atâtea defecte. Dumnezeu ştie cum să echilibreze totul şi mintea lui sclipitoare nu era uşor de răbdat. Peste toate, însă, Camil era omul care, numai povestindu-ţi ceea ce văzuse, te făcea să te simţi mai deştept. Avea acea inteligenţă contagioasă vehiculată fermecător sau cinic, în funcţie de interlocutor.

Colegul meu de atâtea zeci de ani nu mai este…

S-a întors acasă, ca un somon la izvorul unde s-a născut. Ce nu au reuşit bolile incurabile a răzbit un virus luat la o analiză în Spitalul nr 9, de la un doctor cardiolog asimptomatic, care nu purta corect masca, pe nas. La un alt spital, Victor Babeş, a fost tratat cu tot ce se putea mai bine iar el le-a mulţumit public îngerilor veghetori de acolo. În trei săptămâni, sănătatea i s-a deteriorat accelerat:” Mă transformă în gelatină.. Îţi topeşte creierii…Te sfâșie…Coşmar…” îmi scria cu greu.

Şi ultimile cuvinte primite de la el: “Tot mai rău…Oroare…”

”Îngerul a ostenit”, a scris Sorina Goia pe pagina sa de Facebook.

CAMIL MARINESCU (29 sept. 1964 – 27 iul. 2020)Mă uit la cifre şi sunt seci. Iar viaţa lui, a colegului meu din Liceul…

Publicată de Sorina Goia pe Luni, 27 iulie 2020

Cine a fost Camil Marinescu

Camil Marinescu s-a născut în anul 1964, la București și a urmat cursurile Universității Naționale de Muzică, la secțiile fagot și dirijat. Din student a devenit profesor și a predat fagotul în cadrul Universității pe care o absolvise. Timp de zece ani, Camil Marinescu a fost dirijor la Opera Naţională din Bucureşti. Cariera lui a continuat și în străinătate A fost dirijor permanent “Berliner Sinfonie Orchester” din Germania și al orchestrei Filarmonicii din Osaka. A dirijat apoi p scene internaționale din SUA, Canada, Franţa, Austria, Spania, Italia, Mexic, Elveţia, Rusia, Australia, China, Marea Britanie, Israel.

Dirijorul Camil Marinescu a avut înregistrări importante la Radiodifuziunile din Bucureşti, Leipzig şi Köln. În anul 2002 artistul a debutat la Hallé Orchestra din Manchester şi la Festivalul Lanaudière din Quebec. Un an mai târziu, Camil Marinescu a dirijat Orchestra Simfonică din Berlin şi Orchestra Naţională din Lyon. În 2004 muzicianul și-a făcut debutul ca dirijor de operă în America, cu “Lucrezia Borgia” de Donizetti la Minneapolis Opera House din Minnesota, tot atunci dirijând pentru întâia oară Orchestra Naţională din Mexic.

Tags: arta artist camil marinescu coronavirus covid 19 dirijor marturii pandemie spital

Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase