Românul condamnat la moarte în Malaezia a ajuns în pragul disperării. „Dau cu pumnii în pereți, nu mai rezist! Aștept să vină și să mă omoare”

„M-a sunat din nou băiatul din Malaysia, din pușcărie. Mi-a zis că a primit scrisorile. M-a cam certat că am vorbit despre asta cu presa și cu cei de la MAE. Și l-am întrebat ce face, cum se simte, dacă e bine, sănătos. Că s-au scris tot felul de lucruri prin presă: că ar fi bolnav, că ar avea psoriazis. Mi-a spus că nu e bolnav de ce s-a zis în presă: «Nu, tată, n-am nimic. Sunt bine, sănătos. Dau cu pumnul în pereți, sparg pereții numai să ies de aici. Pentru că nu mai rezist». De data asta l-am simțit pe băiat slab în caracter, în glas: cred că Ionuț și-a pierdut speranța”, a declarat tatal lui Ionut pentru www.ziarulring.ro.

Dumitru Gologan a mai dezvăluit că Ionuț, după condamnarea la moarte, și-a sunat un bun amic și i-a zis. „Aștept și noapte, și zi să vină să mă ia să mă omoare”. Și i-a mai zis să-i transmită multă sănătate lui mamaie și că mai are nevoie de bani că mai are doi dinți în gură și nu mai poate de durere. Și i-a mai zis că, dacă pot, eu să ajung cât mai repede la el. Of, aș vrea să plec și eu la băiat, dar, din păcate nu am bani. Nu mai pot de dorul lui. Am aflat că pleacă peste vreo două-trei săptămâni un avocat. Aș vrea să plec și eu cu dânsul, ca să nu mai fiu singur pe avion, după câte mi s-au întâmplat atunci când am fost prima oară”.

Tatăl tânărului a discutat recent și cu cei din MAE. „Domnule ziarist, eu marți am fost la Ministerul de Externe. Mi s-au pus șapte domni în față și purtătoarea de cuvânt. Nu i-am reținut numele. M-au întrebat dacă este adevărat că am vorbit cu dumneavoastră, de la «ring». Și mi-au pus ziarul în față. Iar eu le-am zis: «Da, domnilor, am vorbit. Și e adevărat că am zis că, pentru copilul meu, vin aici și bat cu pumnul în masă». Îmi pare rău însă, domnule ziarist, că, avându-i în față pe cei șapte și pe doamna purtător de cuvânt, n-am mai putut să bat cu pumnul în masă așa cum am promis. Și le-am zis și că e adevărat că v-am spus că scrisorile noastre din ultimele luni nu au ajuns la băiat, la închisoare. Și i-am întrebat: «Domnilor, de ce doamna consul nu i-a dus scrisorile? Îl minte pe Ionuț că le-a uitat la birou?!…». Iar azi m-a sunat băiatul și mi-a zis: «Tată, nu trebuia să spui asta că, uite, a venit la închisoare și mi-a aruncat scrisorile». Of, domnule ziarist, nu știu cum să fac să mai pot să-mi văd și eu băiatul, că e tare singur acolo și necăjit. El e disperat acolo de dorul nostru, iar eu și mama suntem disperați aici de dorul lui”.

„I-am întrebat dacă băiatul meu mai are o șansă. Și ei mi-au zis să aștept să vedem ce se întâmplă cu sultanul. Dar eu am fost atent și la mâinile, și la gesturile lor. Și l-am văzut pe un domn care a bătut cu pumnul într-o hartă de lemn de pe perete, a bătut în semn de nenorocire, de «Doamne ferește!», de «Lasă-l dracului, să-l ia acolo!». De bine nu mi-au zis nimic. Mi-au zis că durează între patru și opt ani până ajunge o scrisoare la sultan. Pe urmă mi-au zis că la jumătatea lunii îmi vor da răspunsul de la sultan. Păi, cum îmi dau răspunsul la jumătatea lunii dacă îmi spun că durează între 4-8 ani? Eu ce să mai înțeleg?”.