„Ați intrat pe poartă, dar veți ieși pe coș”. Viața la Auschwitz, povestită de românii care i-au supraviețuit. Salvarea oferită de un „Oskar Schindler” și întâlnirea cu doctorul Mengele

Gabriela Bone: „Ni s-a spus: Sunteți aici în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Să nu uitați. Ați intrat pe poartă, dar veți ieși pe coș”

Gabriela Bone are 87 de ani. Avea 14 ani când a ajuns în lagărul de concentrare de la Auschwitz- Birkenau, împreună cu toată familia, părinții, sora și doi frați. Doar ea și sora ei au supraviețuit ororilor din lagăr.

Acum spune că se bucură de copii, de nepoțica sa,care a terminat facultatea. O întrebăm dacă s-a gândit vreun moment, în acei ani de suferință, în lagăr, că nu va supraviețui. „Nu!”, răspunde imediat. „Am spus că, dacă toată lumea moare, eu o să trăiesc, ca să pot să povestesc. De aceea sunt aici”.

A rememorat ocuparea Ardealului de către trupele horthyste, în 1940, și legile care erau date împotriva evreilor: nu aveau voie, de la șapte seara, să iasă pe stradă și nu puteau intra în prăvălii, să cumpere mâncare, pentru că pe geam scria: „Nu servim evrei”.

A povestit cum au fost urcați în vagoanele cu care erau transportate animalele, zeci de persoane într-un vagon, unde într-un colț se aflau două căldări, una pe post de wc, și alta cu apa pentru băut.

„La un moment dat am fost anunțați că vom pleca. Nu știam unde. Un soldat ne-a spus: Veți vedea, poate nici nu veți mai veni înapoi de acolo”, povestește Gabriela Bone.

Acesta a fost momentul în care, la 14 ani, intra pe poarta lagărului de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, în 1944.

„Când am intrat în lagăr, mama mea a văzut un turn lung, de cărămidă și o sobă, unde se ardea ceva. Mama ne-a spus: Uite ce sobă e aici, înseamnă că noi vom munci aici și vom trăi aici până trece războiul”, povestește Gabriela.

Îi vin în minte cuvintele celei care i-a preluat la intrarea în lagăr. „Sunteți aici în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Să nu uitați. Ați intrat pe poartă, dar veți ieși pe coș. De aici nu veți ieși vreodată”. Spune că atunci nu a înțeles acele cuvinte și mai ales de ce spunea acea femeie că nu vor ieși pe poartă.

Amintirile zilelor petrecute în lagăr sunt la fel de vii. Locuiau pe pământ. La cinci dimineața, era apelul, toată lumea se încolona și era numărată. Așa se întâmpla în fiecare dimineață și după-amiază și apoi și seara. Mâncarea era într-o oală, pentru cinci persoane dintr-un rând. Fiecare sorbea câte o gură, până se termina.

După trei luni la Auschwitz, Gabriela Bone povestește că a venit un ordin să se meargă în lagărul de la Bergen-Belsen, de unde nimeni nu mai se întorcea, de exterminare.

„Acolo, am avut un mare noroc. Era fabrica Siemens din Germania, și patronul a văzut în ce hal arătam și a luat, din 300 de prizonieri, 200 i-a luat la el la muncă”, spune ea, mărturisind că aceasta a fost salvarea sa. A ieșit din lagăr în 1945. Avea 15 kilograme și era bolnavă de tifos.

Viora Braun: Când defilai în fața doctorului Mengele, nu știai dacă selectarea e pentru crematoriu sau pentru muncă

O altă supraviețuitoare a ororilor Holocaustului este Viora Braun. Acum are 88 de ani și avea 17 ani când a fost dusă în lagărul de la Auschwitz-Birkenau.

Povestește că este din Marghita, o localitate aflată la 60 de km de Oradea, unde o treime din populație erau evrei. Au fost luați, în 1944 și au fost duși de la Marghita la Oradea, în ghetou.
Își amintește că pentru cei care veneau din provincie, ghetoul era un depozit de cherestea și o fabrică de cărămidă.

Aici au stat 3 săptămâni, iar în 25 mai au fost îmbarcați în vagoane, în călătoria către lagărul de concentrare. „Erau câte 80 de persoane într-un vagon. A fost și o naștere în tren și a trebuit să meargă mai departe”, spune ea.

În 29 mai 1944 a ajuns la Auschwitz.

„Nu numai durerea fizică a fost la noi, ci și durerea psihică. Gândiți-vă că eram tinere și ne-au dus la baie, la duș, dezbrăcate, soldații nemți, și ne-au tuns de păr, pe tot corpul. Durerea era sufletească, pentru noi”, povestește vizibil emoționată Viora Braun.

Dar cea mai puternică amintire este cea a doctorului Mengele ( Josef Mengele), cel care, printr-un simplu gest al mâinii decidea cine ajunge în camerele de gazare și cine rămâne în viață, să muncească.

„El a făcut selectările, niciodată nu știai că selectarea e pentru crematoriu sau pentru muncă, a trebuit să defilăm, dezbrăcați, cu mâinile ridicate, în fața lui. Când am ajuns în fața lui, eram foarte slăbită, după o boală. M-a întrebat câți ani am, și i-am spus: 18 ani. Și mă uitam să văd ce gest va face din mână”, spune ea.

„Aceia cărora doctorul Mengele nu le-a făcut semn să treacă au rămas în barăci și de aceia nu s-a mai știu nimic, niciodată”, povestește, cu glas stins, Viora Braun.