ULTIMUL DICTATOR AL EUROPEI

Realegerea lui Lukașenko în urmă cu cinci ani a dus la proteste ample și la arestarea liderilor opoziției, dar sprijinul pentru regimul său de 20 de ani a crescut de când acesta pozează în garant al stabilității în fața crizei economice și a conflictului separatist prorus din Ucraina.

El a fost criticat mult timp de Occident pentru situația drepturilor omului și reprimarea disidenței politice, fiind denumit cândva de Washington „ultimul dictator al Europei”. Occidentul a impus sancțiuni economice asupra unor oficiali belaruși și companii.

Uniunea Europeană este pregătită însă să suspende sancțiunile împotriva lui Lukașenko, după eliberarea surprinzătoare, în august, a ultimilor deținuți politici, au declarat vineri surse europene.

SOCIAL Din ce sunt făcute jumările din Mega Image, de fapt? Ce scrie pe eticheta

09:35

LIVE UPDATE Fox News: Întâlnirea dintre Trump și Zelenski ar putea deschide ușa primei conversații dintre președintele Ucrainei și Putin, după cinci ani

09:27

Lukașenko, care a exploatat tensiunile dintre Moscova și Occident, și-a îmbunătățit recent imaginea în fața UE, criticând anexarea peninsulei ucrainene Crimeea de către Rusia și găzduind negocieri de pace la Minsk, pe tema conflictului din estul Ucrainei, la care au participat președintele francez, Francois Hollande, cancelarul german, Angela Merkel, și Vladimir Putin.

„Am făcut tot ce a vrut Occidentul înaintea alegerilor. Dacă există dorința în Occident de a ne îmbunătăți relațiile, nimeni și nimic nu poate împiedica acest lucru”, a declarat Lukașenko în timp ce vota. „Mingea este acum în terenul Occidentului”, a adăugat el.

Cum să câștigi alegerile cu peste 80%

Gândul a făcut, la începutul acestui an,  o amplă analiză a situației din Belarus, în contextul crizei ucrainene. „Belarus este o dictatură”, a zugrăvit  Vadim Mojeiko, analist la un think-tank independent „imaginea reală” a Belarusului. „Situația este foarte dificilă. Președintele Lukașenko este singurul președinte de la independența Belarusului. Alegerile nu sunt libere, nu există o putere parlamentară sau o opoziție”.

După primul mandat al lui Lukașenko, 1994-2001, nu a mai apărut un lider politic care să poată să se impună. Pe urmă, a venit criza economică, iar resursele Occidentului pentru a sprijini opoziția belarusă s-au împuținat tot mai mult. Lipsa de opoziție se întâlnește și în plan local și alimentează un cerc vicios în care puterea rămâne, în cele din urmă, tot în mâinile lui Lukașenko.

Există vreo 20-30 de structuri care seamănă cu partide, dar cele mai multe dintre ele sunt one-man show. În realitate, ar fi vreo 4-5 partide, spune belarusul.

O altă problemă politică este că această opoziție politică nu a reușit, nici după 20 de ani, să se mobilizeze și să lupte pentru aceleași scopuri – spre exemplu, înlăturarea lui Lukașenko de la putere, reforme, democrație, stat de drept. Din acest motiv, nici oamenii nu sunt atrași de această opoziție, care nici nu reușește să vină cu un candiat comun. „Astfel, nu avem alternative puternice și nu este vorba doar despre persoane, ci și despre programe”,  a explicat Vadim.

La primele alegeri, în 1994, Lukașenko a câștigat cu 80% din voturi date în favoarea lui. În 2010, a avut 79,65%, o constanță care sfidează orice precedent electoral din lumea democrată. Alegerile au fost contestate în repetate rânduri și de OSCE, și de alți observatori străini.

„Nimeni nu va înlocui Rusia pentru noi”

Nu a existat  niciun dubiu că Alexandr Lukașenko va câștiga și scrutinul din această toamnă. Cum se întâmplă concret? Cum câștigă un dictator alegerile?

Oamenii pot vota cum vor ei, dar iese întotdeauna cine trebuie, a explicat Vadim Mojeiko. Uneori, speculează expertul, nici măcar nu se numără voturile – se votează, se închid urnele, după care se anunță învingătorul.

„Nu cred că se va schimba ceva, aceste alegeri sunt foarte neinteresante”, a precizat, la vremea respectivă, Vadim.

Pentru mulți analiști, Belarus nici măcar nu e un stat independent, ci pur și simplu un satelit al Rusiei. Dacă o astfel de interpretare a realităților politice poate fi, totuși, extremă, este corect să spunem că, de la proclamarea independenței, Belarus a avut atâta independență cât a dorit Rusia să aibă. Din 1997, cele două țări formează o uniune statală. Aceasta se traduce, de exemplu, prin liberă circulație (la fel ca în interiorul Uniunii Europene), dar și prin relații economice preferențiale (din nou, ca pe piața unică europeană). Belarușii au foarte multe beneficii de pe urma acestei uniuni – de la faptul că pot merge să studieze sau să muncească în Rusia, la schimburile comerciale și gazul extrem de ieftin pe care li-l livrează Rusia. În schimbul acestor beneficii, însă, Moscova exercită un control foarte puternic asupra Minskului – de unde și eterna pendulare a lui Lukașenko între Rusia și alți aliați pe care încearcă să și-i facă, dând mereu asigurări că nicio altă țară nu poate lua locul Rusiei în relația cu Belarus.

„Nimeni nu va înlocui Rusia pentru noi. Când vorbim cu Vestul, cu UE, cu SUA și cu alte state, le întrebăm dacă pot înlocui Rusia pentru noi. Nu pot. Atunci de vor să ne tragă spre ele? Exemplul Ucrainei ne-a arătat ce iese dintr-o asemenea prietenie”, spunea Lukașenko în parlament, în 15 ianuarie.