Cum facem ca divorțul să nu devină o traumă pentru copil?

„Este important, de la început, să facem distincție între divorțul social sau juridic al părinților, ce poate fi relativ recent, și divorțul lor psihologic, întâmplat cu mult timp în urmă, uneori poate chiar înainte să se apară copilul. Numim divorț psihologic situația din interiorul unui cuplu în care cei doi nu mai reușesc cu nici un chip să se încarce reciproc, ci doar să se epuizeze reciproc. De obicei, ei sunt amândoi bine intenționați și fiecare are în felul lui dreptate, dar bunele lor intenții eșuează, ajutate fiind de o doză considerabilă de imaturitate afectivă existentă de ambele părți. Când se întâmplă ca cei doi parteneri să fie, pe lângă imaturi afectiv, și inteligenți, situația se complică și mai mult, pentru că rareori ei vor rezista tentației de a se pierde într-un șir nesfârșit de argumente și justificări. De obicei, argumentele devin inamicul cel mai subtil, dar și cel mai eficient al unui cuplu. Folosite regulat, ele transformă aproape întotdeauna două ființe care se iubesc în două persoane care s-au iubit cândva și care ajung să amestece dragostea cu ura, admirația cu disprețul sau orgoliul cu „vreau ce este mai bine pentru tine”.

Și este inutil să ne amăgim cu ideea, răspândită ce-i drept, că niște părinți „divorțați psihologic” și-ar mai putea ajuta în vreun fel copilul. Cum ar mai putea ei oare să facă acest lucru, când nu mai știu cum să se descurce nici cu ei înșiși?”, spune psihologul Ana Kosina de la clinica ProVita.

În situația opusă, când cei doi se plictisesc să-și mai transforme unul celuilalt viața într-un infern, luând eventual copilul drept martor, divorțul sufletesc se transformă într-unul juridic. „Aceasta echivalează cu o progresie de la nebulos la o situație clară, în care este mai simplu de operat și pot fi găsite mai ușor soluții.

Mulți părinți, însă, din teamă sau din comoditate, resping această alternativă. Ei preferă să perpetueze la nesfârșit o ruptură pe care copilul oricum o percepe și o va prelua în structura sa psihologică, devenind astfel ceea ce în limbaj tehnic se numește o personalitate fragmentată.

1.Este important să li se explice copiilor că se despart adulții, dar fiecare din ei va continua să rămână „mama” și „tatăl” lor, dacă cei doi doresc să se responsabilizeze în aceste roluri.

2. Copiii nu trebuie amestecați în „răfuielile” soților, bunicilor, prietenilor etc. De multe ori, părinții sunt tentați să „cumpere” dragostea copilului, făcând diferite concesii de la reguli educaționale stabilite anterior în cuplu, sau prin diferite daruri.

3. Este inutil să se afecteze gratuit imaginea „celuilalt” părinte.

4.Stabilirea și respectarea unor reguli clare legate de școala, timp petrecut cu fiecare părinte, sau însușirea unor deprinderi specifice vârstei, va da copilului un sentiment de stabilitate, de securizare emoțională și fizică.

5. Recomandăm apelarea la ajutorul unui psihoterapeut. Se face atunci o consiliere specifică situației existente, atât pentru cuplu, cât și pentru copil. Se vor determina mecanismele de apărare și de acțiune a fiecăruia în astfel de situații de criză, se poate decela instalarea unor eventuale blocaje ce pot fi rezolvate din timp. Se va diminua astfel trauma produsă de despărțire (este o suferință, chiar dacă este parcursă de comun acord), se evită accentuarea unor conflicte interioare sau sentimente de vinovăție nejustificate.

Există deja o obișnuită credință potrivit căreia la politică, viață de cuplu, creșterea copiilor și multe altele ne pricepem perfect cu toții.

De fapt altfel stau lucrurile, iar unul dintre cele mai minunate și folositoare cadouri pe care le putem face copiilor noștri este lucrul cu noi înșine”, mai spune psihologul Anca Kosina.