CEDO: Atribuirea automată a numelui tatălui înaintea numelui mamei unui copil este o discriminare

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că atribuirea automată a numelui tatălui este discriminatoriu.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de către o femeie de origine spaniolă care s-a despărțit în timpul sarcinii de partenerul său. La naștere, în 2005, jurisdicția din Spania prevedea ca copilul să primească numele de familie al tatălui, în cazul unui dezacord între părinți.

Cauza articolul 14 se referea la cererea reclamantei de a inversa ordinea numelor de familie sub care era înregistrată fiica ei minoră – născută în 2005.

La momentul relevant, legislația spaniolă prevedea că, în caz de dezacord între părinți, copilul va purta numele de familie al tatălui urmat de cel al mamei. Reclamantul a susținut că această reglementare este discriminatorie.

ACTUALITATE 5 Decembrie, calendarul zilei: Bogdan Stelea împlinește 58 de ani, Nicolae Văcăroiu face 82. Moare Regele Mihai I, la 96 de ani

07:15

VIDEO EXCLUSIV După 5 ani cu Nicușor Dan la primărie, bucureștenii speră ca noul primar să se țină de cuvânt: „Să ne dea căldură și apă caldă. Ne-am săturat de promisiuni”

06:00

În 2005, Josefa León Madrid a avut un copil cu JSTS. El a insistat asupra rezilierii. Mama a refuzat și a întrerupt orice contact cu tatăl. A adus în fața instanței un proces de paternitate non-conjugal în 2006.

Conform unei legi din 1958, spaniolilor le este dat mai întâi numele de familie patern al tatălui lor, urmat de numele de familie patern al mamei lor. Până în 1999, a fost imposibil de trecut mai întâi numele mamei, chiar dacă părinții erau de acord.

León Madrid s-a plâns autorităților spaniole că această practică este neloială. Ea a vrut ca fiica ei să aibă mai întâi numele ei de familie, urmat de cel al tatălui. După ce și-a epuizat opțiunile legale, ea a depus o plângere la Curtea pentru Drepturile Omului din Strasbourg.

La încheierea acestor proceduri, în care s-a stabilit paternitatea biologică a copilului, judecătorul a decis ca copilul să poarte numele de familie al tatălui urmat de cel al mamei. Reclamanta a contestat fără succes această decizie în fața instanțelor superioare. Procedurile interne s-au încheiat în 2012.

Decizia CEDO

CEDO a remarcat că două persoane aflate într-o situație similară – reclamantul și tatăl copilului – au fost tratate diferit și că distincția s-a bazat exclusiv pe criterii de sex, potrivit deciziei.

Acesta a afirmat că sarcina sa este de a determina dacă „diferența de tratament” bazată pe gen este contrară articolului 14 coroborat cu articolul 8 din Convenție. În această privință, era de competența autorităților naționale să găsească, în speță, un echilibru just între diferitele interese în joc, și anume, pe de o parte, interesul privat al reclamantei de a inversa numele de familie ale fiicei sale și, pe de altă parte, interesul public. interes în reglementarea alegerii numelor.

Guvernul spaniol a negat existența discriminării, susținând că fiica reclamantei ar putea, dacă ar dori acest lucru, să-și schimbe ordinea numelor de familie odată ce va împlini vârsta de 18 ani.

În afară de impactul incontestabil pe care o măsură de o asemenea durată l-ar putea avea asupra drepturilor personalității și identității unui minor, care ar fi obligat să acorde prioritate numelui de familie al unui tată cu care avea numai rude biologică, instanța nu a putut trece cu vederea repercusiuni și asupra vieții reclamantei: în calitate de reprezentant legal al acesteia, care împărtășea viața fiicei sale încă de la naștere, reclamanta suferea zilnic consecințele discriminării cauzate de incapacitatea de a-și schimba numele copilului. Trebuia făcută o distincție între efectele determinării unui nume la naștere și posibilitatea de a-și schimba numele ulterior.

Caracterul automat al aplicării legii în cauză, care a împiedicat instanțele să țină seama de circumstanțele particulare ale cauzei, nu fusese, în opinia instanței, justificată în temeiul Convenției.

Prin urmare, motivele invocate de guvern nu au fost suficient de obiective și rezonabile pentru a justifica diferența de tratament impusă reclamantului. Astfel, a existat o încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 8.

În urma acestui proces, Spania a fost nevoită să plătească daune morale în valoare de 10.000 de euro.