Dumnezeu n-a mai fost român?

Se ia ultima secundă disponibilă în catalogul obișnuit al vieții, se prelungește cu încă o viață, se șlefuiește bine, până când îi dispare și sunetul de toacă bătută în zori, se șterge de praful zilelor de ieri, totdeauna prea apăsătoare, apoi se merge spre capătul lumii, acolo unde nici poezia, nici uitarea nu ajung vreodată la timp.

Ultima secundă. Am făcut exercițiul acesta, al ultimelor cuvinte și al primelor cereri de iertare spuse doar în gând, de nenumărate ori. Am spus: să ne prefacem că, după această energie a bateriei care ne ține telefoanele treze, nu mai urmează nimic, nu mai avem nimic. Și am încercat să înghesui, în câteva fraze scrise înainte ca aparatul să se stingă pentru totdeauna, cele mai importante câteva cuvinte.

N-am reușit. Așa aș fi vrut să facă și jucătorii care formează cu respect echipa națională de fotbal a României și care, zilele acestea, fac tot ce poate fi făcut pentru a arăta o figură frumoasă în fața celorlalte mari echipe ale Europei.

EXCLUSIV Adevărul despre POS-urile de la Mega Image care au camere video. Noile dispozitive de plată au apărut în mai multe magazine din București. Explicațiile oferite de retailer, în exclusivitate pentru Gândul

06:00

CONTROVERSĂ Bolojan a trecut linia roșie, FMI pândește după colț. Ce efecte a avut intervenția temutului Fond în timpul recesiunii din epoca Boc – Băsescu

06:00

Am urmărit meciul de sâmbătă cu Belgia și am sperat, ca mai toți din jurul meu, că vom reuși egalarea, dacă vom crede, ca-n jocul cu ultima secundă, că, dând totul, vom și primi totul înapoi. Sau măcar un egal confortabil pentru calificarea pe care o visăm cu îndrăzneală. N-a fost să fie. „Dumnezeu n-a mai fost român azi?”, spuneau ironic suporterii – oameni buni, de altfel – care nu demult, parcă ieri, lăudau toate atingerile de balon și care acum priveau spre antrenorul Iordănescu, redevenit Ediță, cu atât de multă neîncredere și cu decepția unui joc pierdut care transforma toate analizele în vești proaste și atât.

N-a mai fost român? Greu de spus, dar partea proastă a paharului e alta: nici noi nu prea mai suntem români când zvonurile bune încep să se dilueze, nu ne place să fim români decât atunci când ne merge bine, suntem mândri de culorile din steag doar în zilele în care steagul e ridicat în semn de victorie, cum s-a întâmplat după meciul de fotbal câștigat fără emoții în fața Ucrainei.

Ce mai vibram toți la victoria cu 3 goluri! Ce lăcrimam de emoție! Ce români eram, indiferent de colțul de lume care ne adăpostește zi de zi trăirile! Toți prezentatorii de la posturi de știri de sport, care ani de zile au înjurat și jucători și antrenori, care nu știu să se poarte altfel decât meschin, în situații care ar putea cere și nițică înțelegere, se îmbrăcaseră în tricoul naționalei, cu toate siglele pe piept, cu încredere că am renăscut, că România a redevenit puternică, fie și numai în sport.

Poate am redevenit puternici, într-adevăr! Dar și cei puternici pierd. Asta ne învățăm copiii, nu? Asta ar trebui să ne învățăm copiii!

Acest editorial nici măcar nu este despre fotbal. E despre caracterul nenegociabil al apartenenței. E despre nevoia de a avea o țară, o limbă, un neam. Așa că, de parcă toate ar fi în regulă, sus inimile și tricourile galbene! Tot români suntem. Iar Dumnezeu, după mintea mea, la meciul de sâmbătă, a fost, în continuare, și al nostru. Dar și al belgienilor.

Citește și:

Dinu Săraru ne vede

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel