Ne-a cam plăcut!

… să credem că putem renaşte dintr-o cenuşă pe care nici măcar nu o putem identifica, să avem sentimentul că a venit vremea noastră, că, dacă în fotbal, de exemplu, am ieşit de pe primul loc din grupele unui Campionat European, am putea fi chiar campioni, am putea să ne trezim că suntem marea surpriză a turneului. La fel cum ne place, în viaţa de fiecare zi, să credem în forţele pe care ştim sigur că nu le avem, în puterea de a răsturna realitatea în aşa fel încât socotelile să dea mereu cu plus.

Ne-a plăcut să nu mai fim ultimii, să nu se mai râdă de noi cum se râde, nedrept, de copiii care nu ajung niciodată primii la finish, cum se întrec în glume pe seama bieţilor oameni mari care nu ştiu nici măcar să se înscrie în competiţii, nicidecum să le câştige. Şi nu e greşit să ne placă să fim primii! Sau măcar să alegem această iluzie de a putea ajunge pe locul întâi.

ACTUALITATE Ion Cristoiu a anunțat o premieră politică la numirea lui Tomac ca premier: „Este primul Guvern prezidențial din istoria României post-decembristă”

23:28

MILITAR Veste controversată a Pentagonului pentru Germania. Berlinul ar putea să nu mai primească rachete Tomahawk din cauza temerilor legate de Rusia

23:24

Am mai scris şi mai scriu: avem prea multe complexe, credem prea adânc în statutul de pierzători, vrem, cu orice preţ, în orice scenariu, să ieşim pe ultimul loc şi de acolo să strigăm nedreptatea, să vedem faulturile şi din sport şi din viaţa de fiecare zi mult după ce ele se petrec. Şi să cerem penalizarea adversarului tot aşa, mult după ce toate jurizările se încheie.

Spun specialiştii în fotbal – şi nu numai – că, deşi nu am reuşit să atingem sferturile de finală cu naţionala noastră, care a fost învinsă fără drept de apel de Olanda, ne întoarcem la Bucureşti învingători, deţinători ai unei echipe adevărate. Generaţia de suflet, au numit-o. Şi pare că, măcar o zi după înfrângere, se încearcă şi respectarea acestor sportivi care, desigur, au vrut, mai mult decât ne putem imagina noi, de pe margine, să câştige.

Dar respectul nu ţine mult în România. Se stinge, ca o lumânare prinsă de ploaie, se uită, ca vorbele din bătrâni care izbunesc numai de sărbători. Noi nu ştim să fim buni până la capăt. Mereu va apărea vocea care acoperă bunătatea cu strigăte de nemulţumire, mereu va unul care va ţipa mai tare şi acela va fi, ca-ntr-un dat, cel care înjură.

Am scris mult despre sport săptămânile acestea, dar nu pentru că m-aş pricepe, ci tocmai pentru că am văzut în stadioanele pline de tricouri galbene, care susţineau România, o întreagă ţară care s-a săturat să se ascundă, să se prefacă mulţumită cu ultimul loc. Am fost cândva campioni, am fost cândva între elite. Şi nu plâng după vremurile apuse, dar regret că uităm de acest reflex al performanţei care are forţa, prin perseverenţă, să ne ţină acolo, sus.

Aşadar, ne-a cam plăcut să avem şansa să ajungem primii la finalul cursei. E miez de an şi se duc veştile dintr-o parte în alta, ca nişte bucăţi de vânt care n-au destul zvâc cât să se desprindă mult deasupra pământului. Oare am învăţat ceva? Oare am aflat ceva nou? Doar zilele care vin ne vor răspunde la întrebare. Adevărul stă pitit în realitate…

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?