Olimpicii

Îmi aduc aminte de Olimpiadele din copilărie. Când mă uitam cu tata, la postul naţional de televiziune, ca să văd câte medalii aduc marii noştri sportivi. Câte medalii de aur! Şi sufeream pentru o aterizare greşită la sărituri şi oftam pentru o aterizare stângace la sol. Şi tata plângea, când aurul olimpic ajungea la steagul românesc. Se cânta des imnul. Aveam, uneori, şi doi câştigători din trei pe podium.

Paris, 2024. Am ratat festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice, însă am văzut reluări şi fotografii reuşite. Turnul Eiffel înălţându-se peste cercurile perfecte. Mare bucurie că sportivii români au nimerit, cu Olimpiada din 2024, exact în locul în care ţara noastră este reprezentată la mare, mare nivel, de o doamnă ambasador care, pe unde a fost, a ştiut să sădească des roade bogate şi să unească între ei oamenii care aveau aceleaşi întrebări de pus. Vorbesc de Ambasadoarea României în Franţa, Ioana Bivolaru, om bun şi nobil, care ţine sus steagul ţării noastre, oriunde este trimisă să lupte pentru integritatea şi forţa ţării sale.

EDITORIAL Ștefan Popescu: Absența unui om

20:47

FLASH NEWS Motorina se ieftinește cu 68 de bani de la miezul nopții. Bogdan Ivan: „Efectul se vede la pompă”

20:38

Dacă Olimpiada ar da medalii şi pentru politică externă, am lua aurul, în acest caz frumos şi izolat. Dar la sport ne luptăm, ca nişte oameni singuri, lipsiţi de arme, pe frontul fără învingători. Unde e marea echipă naţională de gimnastică? Unde sunt Bellu şi Bitang? Unde e imnul României? Tot ce am avut bun, excepţional, parcă dintr-un dat dezastruos, parcă dintr-o intenţie cinică, s-a distrus. S-au desfiinţat loturile, s-au şubrezit şcolile. Pentru ca noi, în 2024, să ne mirăm că rezultatele lasă de dorit.

Şi, totuşi, la început de Olimpiadă, David Popovici, înotătorul care nu ştiu de unde are talentul, energia, dăruirea necesare pentru a învinge, se califică în finala de luni seara cu primul timp, cel mai rapid – adică, la proba de 200 m. Al nostru, cu tricolorul pe casca de înot! E primul!

Scriu aceste rânduri cu câteva ore înainte de o finală care fie îl va urca în toate lacrimile românilor, acolo unde a mai fost, fie îl va duce în alt loc în care a mai fost: în vorbele pline de ocară ale acelora care nu ştiu să facă altceva decât să strige cuvinte dure de pe margine.

Dar eu simt că Popovici a învins deja. De pe culoarul 4, de unde pleacă favoriţii, m-a făcut, aseară, să am ce arăta copilului meu, care se uită pentru prima dată cu emoţii la o Olimpiadă şi care caută, aşa cum ar fi normal să căutăm cu toţii, steagul României în imagini.

Steagul nostru e sus, atâta timp cât mai avem mari sportivi care sfidează nişte reguli strâmbe ale unei ţări care parcă nu se poate obişnui cu faptul simplu de a-şi ajuta, iubi şi respecta valorile. Hai, România! E momentul, din nou, pentru a nu ştiu câta oară, să lupţi fără arme şi să arăţi că, aşa cum spune Gheorghe Hagi, n-am fost şi nu suntem ultimii pe scarea valorică a lumii. Deşi nu-i corect acest scenariu. Şi se mai şi repetă!

Citește și:

Dinu Săraru ne vede

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel