În aşteptarea fumului alb

Am trăit, în cei treizeci şi ceva de ani pe care mi-i aduc, pe bucăţele, aminte, dispariţia a trei papi. În 2005, când s-a stins Papa Ioan Paul al II-lea, eram la Năsăud, în vizită la unii dintre prietenii de acolo care, în atât de multă vreme de prietenie, ne-au devenit familie. Ştirile mergeau pe fundal, camera era încă încălzită cu sobe, pentru că primăvara dădea semnale slabe dinspre orizont. A murit Papa, am auzit dintr-o dată, la cei paisprezece ani ai mei, toţi trăiţi cu acelaşi papă la Roma.

Figura lui, de om bun care n-are cum să se stingă, m-a urmărit o vreme. Apoi, aproape că l-am uitat. Cum facem, de obicei, când se duc oameni buni pe care îi ştim, dar care nu sunt parte din primul nostru ADN.

ACTUALITATESolstițiul de iarnă 2026 | Când este cea mai lungă noapte din an. De la ce dată se măresc zilele

13:08

FLASH NEWSMega-rețea de contrabandă cu țigări pe calea ferată. 41 de percheziții și aproape 170.000 de țigarete ridicate

13:02

A urmat Papa Benedict al XVI-lea, care a murit de două ori în mintea mea. Prima oară, în 2013, când a anunţat că renunţă la scaunul papal, din cauza unor problema de sănătate, fiind primul papă care alegea să abdice. S-a retras undeva, la un castel, apoi la o mănăstire, unde, în discreţie totală, a continuat să trăiască până de curând, în 2022, când o ştire în josul paginii anunţa că Benedict al XVI-lea nu mai este printre noi.

Îl lăsase, deja de mai bine de zece ani, la cârma Bisericii Catolice, pe acela care avea să primească numele de Papa Francisc: cel ce avea să fie primul papă originar de pe continuentul american, din Argentina.

Sunt mulţi aceia care au studiat discursurile, care ştiu exact cât de liber în gândire şi în exprimare a fost suveranul pontif care, şi de acest Paşte 2025, a ieşit la balconul de la Vatican, în ultima zi a vieţii sale, şi a binecuvântat, cu vocea mai mult stinsă decât vie, mulţumea. Sunt mulţi cei pe care i-a preocupat în ce direcţie o va lua Biserica, odată cu acest om care părea că va aduce ceva nou în expriamare şi în decizii.

A fost şi în România, acum vreo şase ani. Şi, ca un copil, am ieşit pe Calea Victoriei, să văd dacă nu cumva reuşesc să zăresc, din distanţă, maşina care îl aduce pe Papă. N-am reuşit pentru că trebuia să ajungă acasă cea care mă însoţea din cărucior, adevăratul copil al familiei, fetiţa mea care, atunci, n-avea nici trei ani.

A doua zi de Paşte, în 2025, a însemnat, la ştiri, în conştiinţe, pe prima pagină, mai mult moartea lui Papa Francisc, decât Învierea pe care o aşteptaserăm şi din care voiam să învăţăm şi noi să renaştem. Acum, rămâne fumul alb de la Vatican, pe care îl pândim, urmărind cu vocea oprită ceremoniile de bun-rămas organizate pentru omul pe care atât de mulţi l-au cunoscut, l-au iubit, l-au înţeles: Jorge Mario Bergoglio.

Moartea unui suveran pontif e tot o moarte, desigur, e tot Domnul acolo, care alege, care decide, care face aşa cum e mai bine pentru sufletul fiecăruia, dar, pe cântarul mare al lumii, dezechilibrul acum e mare, tot mai mare. Şi noi suntem pe talerul în cădere, de unde mai tragem cu ochiul înspre icoane, înspre Învieri, înspre semnul crucii, înspre cei care ne-au adus şi pe noi pe lume, lăsându-ne liberi într-un vârtej din care încercăm, zi de zi, să ieşim învingători.

Dumnezeu, care nu poate fi decât unul, să-l odihnească! Şi, cum spun mereu, pe noi să ne apere.

Citește și:

Capitala de la Cluj

Liniştea de după furtună

Ţara lui Nichita Stănescu

Artificialii de serviciu

Cât tupeu mai aveţi, domnule?