Calafat, port și poartă

N-am apucat să vă povestesc, de atâtea actualități politice și sociale câte am avut de comentat împreună în săptămânile trecute, că am ajuns, în sfârșit, după câteva intenții neconcretizate și câteva invitații cărora nu am putut să le dau curs, cu cărțile mele de poezie cu tot și cu copilul meu căruia nimic nu-i place mai tare decât o scenă cum se cuvine, la „Tabăra folk” de la Calafat, acolo unde, de mai bine de douăzeci de ani, artiști folk, rock, jazz, poeți, jurnaliști, iubitori de artă, pictori, instrumentiști și enumerarea poate continua aproape la nesfârșit, se adună, sub bagheta organizatorului și inimosului Dan Vană, pentru a sărbători libertatea de a fi, de a auzi, de a cânta, de a simți, de a trăi, de a crede.

La ediția cu numărul XXIII, desfășurată în prima săptămână a lui august, aproape de portul unde știam că se muncește din greu cu încărcatul de cereale și de alte mărfuri, Calafatul a arătat ca un mare oraș care știe să se bucure de evenimente culturale adevărate.

FLASH NEWS Ce spune presa internațională despre alegerile din Suedia după exit-poll

00:32

ACUZAȚII Victor Ponta acuză politica externă a României: „Am ajuns să ne comportăm precum Coreea de Nord/ Orice relație cu altcineva decât Uniunea Europeană este ciomăgită”

23:05

N-am știut, dar am aflat: tabăra folk de la Calafat (numită de unii și tabăra lui Vană) este, în mod cert, un refugiu pentru artiștii care, deși la alte evenimente sunt plăți – mai bine sau mai prost –, deși la alte evenimente au un decor poate ceva mai elaborat și mai plin de sclipici, deși la alte evenimente se bucură de săli cu aer condiționat și nu trebuie să se roage, ca aici, pentru vreme fără ploaie și pentru adieri generoase de vânt pe malul Dunării, vin negreșit în august în acel colț de Oltenie, pentru a-și înnoi niște jurăminte morale care altfel ar fi greu de ținut în viață.

N-am putut merge de la începutul taberei și nici nu am stat până la final, cum aproape că am promis organizatorului că voi încerca să fac anul viitor. Dar am prins zile superbe la debarcaderul care a adus oamenii aproape.

Și am avut, de ce să nu recunosc, și bucuria de a o vedea pe Alexandra mea, la puțin timp după ce a împlinit 9 ani, susținând primul ei recital de folk, pe aceeași scenă pe care, în aceeași zi, mai erau anunțați artiști ca Mircea Vintilă sau Cristian Buică.

Se spune că trăim ce merităm – de la bune la rele. Omul acesta, artist și dumnealui, Dan Vană, nu știu dacă trăiește tot binele pe care îl dă celorlalți, prin multe dintre acțiunile sale, nu numai prin această frumoasă încăpățânare de fiecare an – inclusiv din pandemie – de la Calafat.

A reuși, cu sprijinul câtorva autorități și a altor puțini oameni de bine – să cazezi și să hrănești sute de oameni, fără să pară că e greu, să pui o scenă la debarcader și să fie și scena de la Casa de Cultură mereu pregătită, cu sunet și toate cele, în caz că vin ploi – ceea ce s-a și întâmplat –, să faci o promovare decentă pentru ca fanii adevărați să poată să își facă programul din timp și să vină la Calafat, în luna în care, în mod normal, Calafatul fierbe sub soarele tot mai puternic de deasupra țării noastre, e o performanță rară, pe care numai inimile mari ar putea să o atingă.

Mulțumiri, Dan Vană! Dor de tine deja, Calafat, port spre orizonturi și poartă spre cer!

RECOMANDAREA AUTORULUI:

Păun şi Prunariu

Bacalaureatul nimănui

Dragostea pentru ai tăi

Descuiați pianele!

Fără limite!