Preşedinte de ţară sau preşedinte de partid?

Ne cunoaştem deja de câţiva ani, s-au scurs multe zile de luni şi de miercuri de când eu vă scriu şi dumneavoastră, într-un fel sau altul, îmi răspundeţi. Nu mai pot fi suspectată (sper!) de vreo apartenenţă politică sau de păreri altfel decât sincere, influenţate simplu de realitatea din jur. Ştiţi că nu sunt interesată să aparţin de vreun partid, de vreo grupare şi aşa mai departe.

Dar viaţa aceasta politică, plină de rele şi, din când în când, de veşti bune, ţine cu tot dinadinsul să intre în vieţile noastre cuminţi, în minţile noastre sfioase şi, dacă tot nu are cum să ni le fure, să devină parte integrantă din gânduri curate, bine intenţionate, care altfel s-ar duce într-o cu totul altă direcţie.

Ce s-a întâmplat săptămâna trecută, la înmormântarea celui care a fost timp de zece ani preşedintele României, ne-a demonstrat că, indiferent de ce spune legea, de ce prevede protocolul, de cât de rigide sunt normele, unii dintre cei puşi sus prin vot sunt mai presus de orice. De oricine.

SPORT Trump îl felicită pe Gianni Infantino la aniversarea a 10 ani de la preluarea președinției FIFA: Sper să mai fie încă 30 de ani

00:29

POLITICĂ Bolojan a aterizat de urgență la Bruxelles cu legea pensiilor magistraţilor promulgată, în plic. Ce speră să recupereze premierul

00:09

Dacă preşedintele ţării şi-a permis să înceteze să reprezinte ţara – prin toate cele pe care le presupune a reprezenta o ţară, un popor întreg – pentru a redeveni preşedintele unui partid care, deloc întâmplător, a decis să nu respecte protocolul unor funeralii de stat, cu doliu naţional cu tot, ne arată cât de fragile sunt, de fapt, articolele care ne sunt prezentate ca fiind obligatorii.

Acelaşi partid de oameni care se vor rebeli şi imposibil de obligat să facă orice nu le convine, a decis, prin ministrul dumnealor (nu al ţării) de externe, că nu se va deschide o carte de condoleanţe, în memoria lui Ion Iliescu, aşa cum prevedea, de asemenea, protocolul în astfel de situaţii cu care ţara noastră, veşnic lipsită de precedente valabile, nu s-a mai întâlnit niciodată, preşedintele Iliescu fiind primul şef de stat democratic ales, după Revoluţie, care pleacă de pe această lume.

Câteva dintre ambasadele noastre de prin alte ţări au hotârât, totuşi, că se impune ca regula să aibă ceva forţă şi importanţă, indiferent de ce spune dirigintele de azi de clasă şi au anunţat, oficial, că există o carte de condoleanţe deschisă la sediile în cauză. Şi, totuşi, cum ne-a stat nouă, ca ţară, să avem un domn preşedinte închis în biroul de la Cotrocenii care, la câţiva metri distanţă, îl primeau, în Sala Unirii, pentru ultima oară, pe Ion Iliescu?

Cum ne-a stat nouă, ca ţară, ca preşedintele ales să schimbe programul de dinainte de înmormântare şi să decidă că va ţine un discurs, oprindu-i pe ceilalţi înscrişi la cuvânt să spună câteva cuvinte de adio, pentru ca apoi, pe ultima sută de metri, nici măcar să nu se mai prezinte la priveghi?

Cum ne stă nouă, în general, ca ţară, ca preşedintele să îşi abandoneze funcţia – care presupune rigoare, respectare de protocol, îndeplinirea a fel de fel de obligaţii – pentru a evita, cu orice preţ, să-i supere pe mai tinerii şi mai bătrânii săi colegi de partid, care se laudă, prin numele înscris pe piept, că vor să salveze România?

Cum bine îmi spunea un deştept colaborator al revistei noastre Flacăra lui Adrian Păunescu, treaba devine tot mai serioasă şi nici să râdem nu mai putem. Ceea ce părea a fi amuzant se transformă în coşmar. Şi, oricât ne-am zdruncina şi ne-am ciupi, se pare că e un coşmar început de mai demult din care nu ne mai putem trezi. Cel puţin cinci ani…

RECOMANDAREA AUTORULUI:

Păun şi Prunariu

Bacalaureatul nimănui

Dragostea pentru ai tăi

Descuiați pianele!

Fără limite!