Tura de noapte

Am fost aseară să iau două sticle de apă minerală la unul dintre supermarketurile de lângă casă, cu program ceva mai lung, dincolo de ora douăzeci și unu. Singură, am luat-o pe bulevard și nu pe străduțe întunecate și, de obicei, pustii. Trei oameni în stare de ebrietate, relativ avansată, erau consultați de paramedicii veniți cu o ambulanță zgomotoasă. Am trecut cu pas normal pe lângă ei și m-am bucurat că nu m-au observat și, norocos, nu mi-au adresat nicio înjurătură de sfârșit de sticle cu grade suficiente pe etichete lucioase.

Am intrat în magazin, m-a abordat o doamnă, rugându-mă să îi împrumut zece lei, ca să poată să cumpere un pachet de țigări. Era absolut urgent. Nu ne cunoșteam, nu ne recunoșteam, prin urmare am refuzat politicos și am căutat raionul cu apă. La casă, un domn în față. Avea pe bandă banane, ceva șuncă de Praga, o mini-franzelă, încă niște mărunțișuri. Și, brusc, când doamna casier a început să scaneze produsele, a început să vorbească, nici încet, nici tare, dar cu cuvinte înspăimântător de multe, despre ceva ce devenea, pe măsură ce se adunau silabele, imposibil de descifrat.

FLASH NEWS PNL răspunde la acuzaţiile de „presiuni asupra judecătorilor”: „Nu răspund întrebărilor legitime ridicate în spațiul public”

15:33

EXCLUSIV Stenograme din dosarul azilelor din Bihor. Viorel Pașca: “Amu pentru epilepsie, ce, se cheamă ambulanța?!”

15:27

Nu tăcea nicio secundă. Și nu vorbea, vorbind, cu nimeni. Doamna scana în continuare, se auzea piu-piu de la dumneaei și mai distingeam, cu efort vizibil, câte un cuvânt de la client. Ți-am zis nu ca să mă laud, am priceput la final, când casierița i-a spus 67,52 lei. Dumnealui a răspuns: trebuie să fie cu opt în coadă. Dar a întins o hârtie de o sută, la care a așteptat cuminte rest.

A ieșit vorbind din magazin.

Am rămas întrebându-mă cine are grijă de acești oameni fără noroc, loviți de soartă și de sistemul mereu prea strâmt pentru a le oferi o șansă. Eram următoarea la rând, cu cele două sticle de apă. Le-am împins ușor în față când, din stânga, o doamnă a țipat spre mine: băiatul meu are doi ani, nu vedeți? Am prioritate! Mămica, cu părul prins sus, ca toate mămicile bune, uita să mai dea lecții de societate celui mic, intrând în față – legitim, de altfel, doar că nu o observasem în unghiul meu mort – și plătind, după vocea deja plictisită a casieriței, treizeci și un pic de lei pe vreo patru produse.

Prioritate, prioritate, dar sunt atât de agresive!, îmi spune mie casierița, când, în fine, îmi vine rândul. Pungă doriți? Nu, mulțumesc, răspund, scoțând din geantă hârtia de zece lei care încă ajunge pentru doi litri de apă minerală. La ieșirea din magazin, sar spre mine doi băieți, ușor zgomotoși, care cereau niște mărunt. Le urez sănătate și mă grăbesc spre casă.

Jumătate stânga, bulevardul (sau mai bine spus strada mare), în față – aleea pustie pe care nu am vrut să vin la ducere. O iau pe drumul pustiu, sperând că nu mă mai întâlnesc cu România de azi care e și așa. Care doare și pe partea asta.

Aici, pe calea pustie, dar bine luminată, văd oameni prin ferestre, în casele lor. Un domn pare că încălzește apă de un ceai stând în bucătăria de la drum. Două fete fumează pe balcon. Jandarmii stau în gherete, bucurându-se de liniște, și își arată ceva pe un dispozitiv luminos pus la mijloc, între uniformele care îi fac puternici.

Ajung acasă.

Mami, n-ai luat și pufuleți?

RECOMANDAREA AUTORULUI:

• Capitala de la Cluj
• Liniştea de după furtună
• Ţara lui Nichita Stănescu
• Artificialii de serviciu
• Cât tupeu mai aveţi, domnule?