Ștefan Popescu, analiza momentului: După înfrângerea strategică din Iran, o nouă ordine regională: America se repliază, iar România devine avanpost

Semnele unei înfrângeri strategice pentru tandemul americano-israelian în războiul împotriva Iranului devin tot mai vizibile. O recentă relatare a Agenției France-Presse indică faptul că, în Israel și în Statele Unite, așteptările privind rezultatul războiului asupra Iranului sunt în curs de recalibrare. Ipoteza schimbării regimului – multă vreme axul implicit al strategiei coaliției – este, treptat, abandonată. Realitatea care se impune este aceea a unui regim iranian mai solid instituțional și social decât au estimat planificatorii israelieni.

Această ajustare de percepție produce efecte sistemice. În primul rând, ea pune sub semnul întrebării dispozitivul militar american din Orientul Mijlociu. Experiențele recente au demonstrat dificultatea structurală de a garanta securitatea bazelor avansate într-un mediu saturat de mijloace balistice și drone. Mai mult, statele gazdă însele au început să perceapă prezența militară americană nu doar ca pe o garanție, ci și ca pe un factor de risc strategic, capabil să le transforme în ținte.

RĂZBOI „Războiul cu Iranul este mult mai ușor decât credeam”, a spus Trump după ce a anunțat ca a distrus 28 nave iraniene de minare

23:40

ACTUALITATE ⁠Dan Dungaciu: „Războiul din Ucraina a rămas într-un con de umbră. Nu-l mai bagă nimeni în seamă, nu mai are bani, nu mai primește armament”

23:30

În aceste condiții, este probabilă o reconfigurare a posturii americane în regiune. Nu neapărat o retragere totală din Orientul Mijlociu, ci o diminuare progresivă a autorității, a densității dispozitivului militar și a capacității de influență politică directă.

Actorii regionali au început deja să internalizeze această perspectivă. Monarhiile din Golf – Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Qatar și Kuweit – par să fi ajuns la concluzia că, în absența unei schimbări de regim la Teheran, alternativa realistă este destinderea cu Iranul și o strategie de multialiniere. Aceasta implică apropierea de puteri capabile să intermedieze relația cu Teheranul și să ofere garanții suplimentare de echilibru regional, în primul rând Rusia şi China. Discuțiile liderilor din regiune cu Vladimir Putin ilustrează acest lucru.

Pentru Statele Unite, în primul rând angajamentul lor față de securitatea Israelului limitează posibilitatea unei retrageri complete din arhitectura de securitate regională. În consecință, Washingtonul pare să favorizeze o repoziționare periferică, consolidându-și punctele de sprijin în flancul sud-estic al Europei: România, Bulgaria, Grecia și Italia. Aceste state ar putea deveni veritabile capete de pod ale proiecției americane de putere către Levant și Golful Persic. Din această perspectivă, asistăm nu atât la o retragere pur și simplu, cât la o redistribuire geografică a puterii americane.

Astfel, această retragere americană produce, în mod paradoxal, un efect favorabil pentru România. În contextul în care Israelul nu mai poate conta pe o veritabilă deschidere regională prin aprofundarea relațiilor sale cu monarhiile arabe sunite, spațiul strategic al flancului sud-estic capătă o relevanță nouă. Însă capul de pod reprezentat şi de România nu mai este definit de logica confruntării cu Rusia, ci de această proiecție spre Levant și Orientul Mijlociu. În această perspectivă, poziția Bucureștiului ar putea permite depășirea unei dileme chinuitoare a establishmentului românesc : necesitatea de a arbitra permanent între referințele strategice reprezentate de Washington, Paris și Bruxelles.

În plan european, transformarea României într-un veritabil cap de pod al dispozitivului american pe flancul sud-estic va avea consecințe care vor depăși dimensiunea militară. Ea va reconfigura, fie și subtil, geometria referințelor politice ale Bucureștiului în interiorul Uniunii. Dacă până recent Franța începuse să ocupe, în imaginarul strategic românesc, locul unei puteri de substituție, cel puțin provizoriu, și al unui reper diplomatic privilegiat, noua situație favorizează o deplasare a centrului de gravitație spre axa pragmatică reprezentată de Germania şi Italia. Să vedem cum se vor reflecta şi în planul echilibrelor politicii interne româneşti aceste reajustări geostrategice.

AUTORUL RECOMANDĂ: