Psihologii spun că toți oamenii care nu împart niciodată mâncarea din farfurie au trăit această traumă în copilărie

Psihologii spun că toți oamenii care nu împart niciodată mâncarea din farfurie au trăit această traumă în copilărie.

Psihologii spun că toți oamenii care nu împart niciodată mâncarea din farfurie au trăit această traumă în copilărie

La o masă de bucătărie sau la restaurant, unii oameni refuză categoric să împartă mâncarea, fie că vorbim de câțiva cartofi prăjiți sau desert, scrie worldcrunch.com. De unde provine această reținere?

„Personal, eu număr câți cartofi sunt pe fiecare farfurie, înainte să-l servesc pe prietenul meu…”, spune Manon, o asistentă în vârstă de 26 de ani.

Nu e niciun secret: detestă să împartă mâncarea cu alții. Ar putea împărți ceva din curtoazie sau obligație, dar e mereu „reticentă”.

„Dacă e cineva apropiat de mine, îmi rezerv libertatea de a refuza să împart”, insistă tânăra.

SPORT Nuntă mare la Iași. Portarul naționalei de fotbal a României se căsătorește cu Loredana Țurcanu

09:04

ACTUALITATE Victor Ponta: „Toată propaganda din România îi urăște pe președintele Poloniei și al Finlandei. Nici nu știu cum i-au primit la Cotroceni pentru B9”

09:00

Sunt mulți oameni ca ea. În decembrie 2024, OpinionWay a realizat un studiu, la comanda HelloFresh, despre obiceiurile culinare ale cuplurilor. S-a constatat că 40% dintre francezi refuză categoric să împartă mâncarea cu partenerul lor de viață.

De unde vine această aversiune față de „mâncarea la comun”? Un psiholog și un sociolog gastronomic au analizat obiceiul.

Nu ai destul?

Hrănirea ține de propria persoană. În Franța, unde bucătăria este „protejată” de UNESCO încă din 2010, împărțirea meselor are o mare importanță. Pe de altă parte, mâncatul e o acțiune individuală…

„E un paradox real aici”, explică Estelle Mason, lector în psihologia gastronomică.

„Chiar dacă, în principiu, împărțim mesele, odată ce mâncarea este în farfurie, ne aparține și nu mai poate fi revendicată de altcineva. Unii oameni se vor simți deposedați, dacă ar fi obligați să împartă mâncarea”.

Acest atașament paradoxal, care nu ține de lipsa hranei, are legătură cu zona emoțională.

„Gândul în sine că o persoană încearcă să îmi „fure” mâncarea din farfurie mă enervează, mă dezgustă.

Ar putea fi acea persoană la care țin cel mai mult, dar e același lucru, mă tem că nu voi avea suficient pentru mine”, recunoaște Augustin.

Drept urmare, acest răspuns puternic emoțional poate duce la sentimentul de pierdere și furie.

„Omul nu are acces la porția lui întreagă, în ciuda „acordului” de la masă. Inegalitatea generează frustrare”, explică specialistul. Teama de a nu avea hrană are legătură cu copilăria, mai ales cu un context familial în care mâncarea era o problemă.

Totul pornește de la familie

Oricine a crescut cu frați știe că trebuiau să se apere de cel mai mare. A fost și cazul lui Manon: „Sunt cea mai tânără din familie și una dintre surorile mele era înnebunită după dulciuri, reușea mereu să le ia înaintea mea”.

La fiecare masă, pâinea reprezenta o problemă, aproape teritorială, în familie.

Toată lumea se asigura că are destulă pâine, uneori o țineau aproape de ei. „Tata se temea mereu că rămâne fără pâine”, își amintește Manon.

Potrivit lui Estelle Masson, e un act primitiv, comparabil cu dinamicile unei haite, unde fiecare individ își apără propria porție de hrană.

La început, Manon nu avea mâinile suficient de lungi, pentru a ajunge la mâncarea de pe masă, dar a învățat să-și apere teritoriul. „Am descoperit că eram prea blândă și că trebuie să acționez în interesul meu, fără să mă gândesc la alții. Îmi place să-i fac pe oameni fericiți, să fiu gazdă, dar nu cred în sacrificiul personal”.

Augustin este cel mai mare dintre frații săi și a crescut într-o casă în care mâncarea fast food, sucurile și dulciurile erau interzise.

În ocaziile rare în care mama lui cumpăra un borcan cu cremă de ciocolată, copiii declanșau războiul total: „Mă temeam mereu că n-o să am destulă”.

Această teamă s-a materializat după nașterea surorilor lui, fiind obligat să împartă totul cu ele. Ulterior, ca adolescent, dinamica s-a schimbat din nou, deoarece părinții au divorțat. „Mama a crescut patru copii din salariul de profesoară. Am văzut cum se chinuia cu banii, iar abordarea mea privind împărțirea hranei cu surorile s-a schimbat peste noapte. M-am asigurat că au destul ele, înainte să mănânc eu. Dar am detestat mereu să împart mâncarea din propria mea farfurie”.

Dincolo de obiceiurile din familie, relația noastră cu mâncarea evoluează în funcție de obiceiurile moderne de consum.

Farfuria mea, identitatea mea

Într-o eră în care mesele personalizate devin tot mai prevalente, mai ales datorită serviciilor de livrare, vom fi tot mai puțin dispuși să împărțim mâncarea?

„E o posibilitate”, spune Eric Birlouez, sociolog culinar. Problema ține de individualizarea meselor. „În urmă cu doar zece ani, cei mai mulți francezi mâncau la masă, cu familia, unde, în general, toți primeau același lucru. În prezent, vedem că fiecare vrea altceva în farfurie”.

Vegetarian, fără gluten, local… chiar și inspirați din TikTok și alte platforme cu influenceri culinari. „Dăm valorii mâncărurilor dincolo de gust, ne identificăm cu ele. Există o dorință reală în acest sens”, explică Birlouez.

Totodată, fenomenul nu anunță „decesul” bucătăriei tradiționale franțuzești, ci dimpotrivă. Expertul mizează în continuare pe obiceiul familiilor de a se așeza la masă, pentru a se bucura împreună de mâncare.

Autorul recomandă: